Minimalizarea esteticului

Schimbul de scrisori, din revista România literară, din luna martie,  dintre Andrei Codrescu, poet, prozator, eseist, emigrat în Statele Unite, unde cunoaşte o reală celebritate, inventator al conceptului de „postumanism“ în artă (The Posthuman Guide Dada…), şi Mircea Mihăieş, redutabil eseist şi profesor universitar, este clarificator pentru clivajul creat între modernitate şi postmodernitate. Mai simplu spus, este vorba despre eclipsarea esteticului de către antiestetic sau de promovarea metodică a transesteticului în discursul contemporan.
Pe de o parte, Mircea Mihăieş susţine, argumentat,  respectul valorilor consacrate de istoria literară, mai precis, modernismul anglo-saxon, Eliot şi Pound, mai ales, pe de altă parte, Andrei Codrescu face, cu talent, dar neargumentat, elogiul „vitalităţii“, al „fertilităţii“ avangardiste, cea din primele decenii ale secolului trecut, în general, ca frondă anticanonică. Tristan Tzara, imaginar partener de şah al lui Lenin, la Zürich, ar încarna un astfel de model de autenticitate şi vitalitate. Sau, cu aserţiunile categorice ale  poetului american: „esteticul este neimportant, «frumosul», «urâtul» sunt noţiuni valabile numai pentru ridicol, menite să sublinieze ridicolul vieţii înregimentate“ („Poezia şi ţarcul estetic“, R.L. din 18 martie, a.c.).
Tristan Tzara este considerat, pe bună dreptate, de Mircea Mihăieş, drept un autor modest ca substanţă estetică, abil în difuzarea internaţională a unei imagini spectaculoase, dar fără influenţe majore şi discipoli. Nici vorbă, afirmă poetul american, Tristan Tzara e  numele important, iar actualitatea unor Eliot sau Pound devine cu totul discutabilă, de vreme ce „influenţa“ literară a lui Eliot şi Pound ar fi „minimă cantitativ şi din păcate calitativ“, decretează poetul, de care ne desparte, se vede, un noian, un Ocean de neînţelegere. Dacă ar fi  invocat numele lui Fundoianu, poetul avangardist, dar şi exegetul lui Rimbaud, Baudelaire, sau opera strălucită a „miliardarului de imagini“ Voronca, ambii, cetăţeni ai Republicii universale a literelor, poate luam în serios alegaţia poetului. Dar aşa, mi se pare cu totul excesivă, nepotrivit de categorică. Avangarda, numai avangarda este şi rămâne vie, frecventată de omul de azi, conform autorului volumului Candoare străină. Cred că literatura e mai mult de atât, poate fi chiar această unitate a contrariilor, alternarea solemnităţii ceremoniei cu veselia carnavalului, a utopiei cu antiutopia, a extazului cu sarcasmul. Arta nu poate fi doar dizolvarea formelor şi a substanţei, în frenezia „vieţii“, alunecăm astfel în „vivere pericolosamente“, aventura de dreapta sau de stânga, caz  notoriu Curzio Malaparte. Poezia, „care uită de orice datorii şi răspunderi“, cum formula Cummings, e doar o cale, nu singura, de  existenţă  literară...       
Că nu ne ocupăm de avangarda noastră literară, aşa cum se cuvine, pentru a o promova în lume, ne mai reproşează exegetul american. O altă eroare, o altă inadecvare, titlurile oferite de Mircea Mihăieş, ale unor Ion Pop sau Marin Mincu au rezonanţă europeană reală, au apărut la edituri europene de prima mână. E o nedreptate să afirmi ritos că am fi  compromis prin studiile noastre româneşti Avangarda anilor ’20. Nu e deloc adevărat că ele reprezintă „o bună contribuţie la marginalizarea subiectului“. Ca în cazul precedent, unde modernismul anglo-saxon era opus categoric unei avangarde ideale, valoroasă în sine, lucrurile stau, după mine, exact  viceversa, viţevercea.
„Esteticul e mort dacă apărăm viaţa“, ne mai spune Andrei Codrescu, simplificând, desigur. Viaţa se apără cu mijloacele sale, democraţia, de pildă, refuzul anarhiei,  promovarea, nu impunerea sistemelor axiologice, etice, estetice etc., privite cu simţ critic, dar nu refuzate, principial. Iar esteticul e viu dacă nu întoarce spatele vieţii, fără a decreta că ea e numai Dadaism pur.
„Bate un vânt dispre Ave Maria –/ îmi ridic gulerul şi trec înalt cât tuburile de orgă“, scria Andrei Codrescu, tare demult; eu îl prefer în ipostaza asta, de om al libertăţii cuvintelor, atitudinilor şi opiniilor. Sagrada Familia şi Cabaret Voltaire aparţin aceluiaşi spirit artistic inventiv şi imprevizibil, chiar dacă opuse, de neconfundat, ele sunt complementare.