Anderei Brezianu, anglistul binecunoscut (pentru volumele sale de studii, Translaţii, 1982, Ieşirea la ţărmuri, 1978, Castelul romanului, 1981, Odiseu în Atlantic, 1977, sau traducerile sale din Jonathan Swift, Povestea unui poloboc şi alte satire, 1971, Shakespeare, Cum vă place, 1985, ca să nu mai vorbim de cele trei ediţii ale celebrei scrieri a lui Thomas de Kempis, Imitatio Christi), este unul dintre intelectualii de prima mână pentru care credinţa creştină a devenit un mod de a fi. Coerenţa discursului său epic sau structura de adâncime a eseurilor, pe lângă articolele lui din diverse publicaţii religioase, articole empatice, nu doar bine documentate, precum cele, de pildă, dedicate monseniorului Vladimir Ghyca, sunt printre cele mai convingătoare. În cazul lui Andrei Brezianu putem vorbi de un scriitor modelat din interior de creştinism, în felul unor Jacques Maritaine sau Claudel, în interbelic, un autor care reţese, de fapt, structurile ideatice de care ne-a rupt, parţial, vreme de 40 de ani, ideologia comunismului. Nimic superficial sau conjunctural la Andrei Brezianu în pledoaria sa pentru o afirmare a gândirii europene majore, cea cu adânci rădăcini creştine.

Romancier, autor de „alegorii complexe, unde istoria sau arhetipurile funcţionale ale prozei de imaginaţie sunt reorganizate într-o viziune mitică, îmbinând fantezia şi imaginaţia cu erudiţia”, cum îl caracterizează Dicţionarul Scriitorilor Români, Andrei Brezianu ne propune tot un soi de alegorie în recentul lui roman dialogal, Incorect în Epithymia, editura Galaxia Gutenberg, 2012.

Un personaj, figurând intelectualul în general, adică omul tribulaţiilor şi al căutării drumului spre sine, Dennis Little, discută despre adevăr, destin, morală, cu un alt simbolic personaj, demonic, de astă dată, Apollyon sau „Cel de pe Comoară”. Evident, este o trimitere la limbile de foc, subterane, despre care se spune că joacă pe comorile terestre. La fel de clar ne apare faptul că argumentele subtile ale Tatălui Minciunii sau ale trimisului său, un „glas fără gură, voce fără trup”, nu vor decât să piardă sufletul interlocutorului, oferindu-i bogăţia şi faima, puterea „lumii acesteia”. Dacă Dennis e un „un publicist de formaţie doctă, cunoscut în aria jurnalismului transatlantic, locuind într-un mic oraş normand, dar călătorind des în Basilicata, Pentapolis şi Ţinutul, „provincia sa de la Dunăre”, deci o persoană cu o consistenţă socială, profesională etc., vocea demonului nu are nicio consistenţă materială, este doar iluzie, goliciune, imitaţie, ca în definiţiile tradiţionale ale Celui rău.

Prin faţa ochilor noştri, scriitorul derulează stratagemele contemporane ale acţiunii malefice, dezvăluite cu cinism de vocea demonului, acţiuni concertate, prin care acesta urmăreşte ruperea legăturii noastre cu lumea nevăzută, instaurarea unui comportament iresponsabil, care să producă, de fapt, uitarea apartenenţei noastre divine. Astfel, tv-ul va asalta omul de azi cu filme violente sau stranii, combinate, eventual, preconizează Cel rău, apelându-se la instinctele animalice, cum decretează Apollyon. Uitarea divinului din om e sarcina întregii mass-media, insistă acesta, tentându-l pe Dennis să-i slujească. Sarcina lui Dennis ar fi să laude, sistematic, Răul. Andrei Brezianu are ideea excelentă de-a nu-l simplifica pe Apollyon, cel care asistă la Facere, la chemarea lui Avraam, la răspândirea Cărţii cărţilor, la chinurile lui Isus, la „căderea de pe cal a omului din Tars”, la cucerirea Constantinopolului etc., adică la principalele secvenţe ale istoriei omului european, universal.

Scenele, deşi accelerate, au necesara grandoare. În economia acestei naraţiuni, un loc aparte îl ocupă, cred, dialogul dintre Dennis şi demon, care se „împieliţează”, de astă dată, luând înfăţişarea unui ins spălăcit, artificial. Totul are loc la Johnstown, într-un restaurant american, unde atacul furibund împotriva semnului Crucii are trimiteri concrete, foarte actuale, de la eliminarea de pe steagul Georgiei a acelei „cruce decussate”, la eliminarea crucii eroilor de la Soledad, de lângă Las Jollas, până la planul diabolic de a fi înlăturată şi crucea noastră, de pe Caraiman. „Un viitor fără cruce”, proclamă Ispititorul. Foarte insinuantele încercări ale unor oameni de ştiinţă atei de a considera Crucea drept semn al trecutului se combină, insidios, cu generalizarea unei stări „de agreabilă confuzie”, mai spune Mincinosul prin definiţie. Avem exact avertismentul Sf. Părinte Benedict al XIII-lea, că suntem ameninţaţi de o „dictatură a relativismului”.

„Dorinţa de bani şi dorinţa de consum”, în locul valorilor spirituale, acesta-i scopul declarat de demonul din cartea lui Andrei Brezianu. Distrugerea rădăcinilor civilizaţiei, mai precis, eliminarea nu doar a Crucii, ci şi a scrierilor lui Homer, Ovidiu, Dante, propune, punctual, maleficul Interlocutor… Adică a rădăcinilor creştine ale Europei…

Alte episoade, un presupus manuscris despre războiul dacilor, un Codex Apulensus, scene cu garnizoana de la Apulum etc. dau carnaţie epică alegoriei, eseului topit în romanul de idei al lui Andrei Brezianu. Unele pagini mi-au amintit viziunile din Maestrul şi Margareta, acelaşi fior cosmic, dar şi o panoramă a deşertăciunilor lumii, ceva profund universal şi, totuşi, profund românesc.