Martorul incomod

O carte-document semnată de ziaristul Valentin Hossu-Longin, Canalul morţii. Martor, aparută sub egida Fundaţiei Academiei civice, nu demult, ne reaminteşte ororile crimelor regimului comunist, din perioada construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră. Proiectul nefast, comandat de la Moscova stalinistă, a concentrat o mulţime de deţinuţi politici, mai ales, intelectuali, preoţi, ţărani, muncitori socotiţi „duşmani ai poporului’’. Pe lângă aceştia, supuşi unui regim de exterminare, vezi mărturiile foarte numeroase, au participat la faraonica lucrare oameni de specialitate, ingineri cu studii serioase, tehnicieni, personal calificat, să-l numim astfel. Printre ei, un om de o impresionantă verticalitate  morală, priceput şi dăruit meseriei lui, Emilian Hossu-Longin, tatăl autorului. Toată reconstituirea dramei colective, dar şi individuale a familiei cu acest nume ilustru, se face prin ochii unui  prozator, rememorându-şi copilăria, adolescenţa, apoi, în fine, maturitatea, afirmarea profesională, cronicar  sportiv,  întâi, după aceea ca reporter apreciat (la Porţile de Fier),  ziarist la Viaţa studenţească, redactor la România pitorească, iar după 1900, la Baricada etc. Sub spectrul fricii cotidiene, al vorbitului în şoaptă, al unui domiciliu precar, după percheziţie şi evacuare, al sfaturilor mamei, demnă şi curajoasă, al generozităţii unor profesori, dirigintele Georgescu, prof. Gheorghe  Ghica, sau al familiei avocatului Boata,  figuri quasi-paterne,  ocrotindu-l pe nevârstnicul Valentin, în absenţa tatălui, condamnat la  închisoare, stau paginile cele mai tulburătoare ale acestei confesiuni nesentimentale. Un caiet de dictando unde copilul îşi notează atent evenimentele familiale, apoi documentarea din presa sau volumele vremii, stau la baza acestor relatări convingătoare prin directeţea lor netrucată. 

   După închiderea Canalului, abandonat în ciuda lucrărilor extrem de dificile,  a sacrificiilor de tot felul, umane, în primul rând, în 1952, tot în urma unui ordin venit de la Stalin,va  începe procesul aşa-numiţilor sabotori. De fapt, căutarea unor ţapi ispăşitori pentru o strategie greşită a generalissimului tiran, o bază de submarine la Marea Neagră, plan anticipat, realizat  de americani. Minuţios,   Valentin Hossu-Longin reproduce deru­larea proceselor după articolele din ziarul  Scânteia.Trei inculpaţi vor fi executaţi, după torturi ce pot frânge fizic pe oricine, soldate cu mărturisirea vinovăţiei, una imaginară, desigur, smulsă cu forţa de torţionari, printre ei diabolicul personaj Nicolski. Trei condamnaţi, din primul lot, vor fi executaţi, alţi doi vor  avea  pedepsele comutate din condamnarea la moarte  la închisoare pe viaţă.  Tatăl lui Valentin Hossu-Longin, aparţinând celui de-al doilea lot,  va fi condamnat, nevinovat,  după o anchetă de o mare duritate la trei ani. Când  se va întoarce acasă,  în 1955, reabilitat juridic, printr-o cinică, specifică regimului,  motivare de „eroare judiciară’’ , va fi  irecuperabil  fizic, cu picioarele distruse de lanţurile purtate în minele de plumb de la Baia Sprie.

   Destinul inginerului Emilian Hossu- Longin e unul tragic, istoria nedreaptă, atroce  îi striveşte tinereţea, chiar dacă este nevinovat, acuzat că a sabotat lucrările de la Canal, cu toate că în fapt eforturile lui şi ale altora  au făcut aproape minuni cu utilajele vechi, uzate în ultimul hal, trimise din Uniunea Sovietică, după ce au fost considerate acolo inutilizabile. Figura omului cinstit, care îşi face datoria în cele mai grele condiţii, onest, profesionist, are în tatăl autorului un model credibil de  autentic intelectual interbelic, educat în cultul  valorilor.

Paginile de amintiri ale copilului obligat „să nu iasă în faţă’’, cum l-au sfătuit cei care-l ocroteau, primele sale  succese artistice, interpret în Corul de copii Radio, ori la Teatrul municipal, ca jucător de rugby, sau cronicar sportiv,  ne sunt schiţate  cu farmecul copilului, dar fără  idealism nostalgic. Lumea acelor decenii era una aspră, iar  primejdia de a fi socotit fiul unui ,,duşman al ţării’’, una  reală, imediată.

Scenele rememorative au nerv şi culoare, iar evocările rudelor  marii familii de Hossu,  originară din Maramureş, a verişorului Liviu, a  unchiului Pompei, din Sângeorz-Băi, remarcabil folclorist, premiat de Academia Română, a drumeţiilor iniţiatice la stâna din munţii Rodnei, a confruntării verbale cu „vigilentul’’ miliţian local, par secvenţe cinematografice, unde dialogul e savuros.  Ordinea tradiţională a satului reuşeşte, aici, până la un punct, să păcălească istoria nemiloasă.

 Destinele „sabotorilor’’ de la „Canalul morţii’’, chinurile familiilor, persecuţiile sociale aplicate copiilor condamnaţilor sunt prezentate  memorabil. Unul dintre cazuri  este cel al  Ruxandrei  Garofeanu, criticul de artă, care va reuşi, ca Valentin Hossu-Longin, în pofida  „dosarului tatălui“, să se afirme artistic, intelectual. Un volum de citit şi meditat la „dictatura roşie’’ din România.