Cel de al patrulea volum din ciclul romanesc Aripile demonului, Editura Limes, 2013, este un elogiu al Munţilor Apuseni. Dacă primele trei volume ale lui Mircea Tomuş (unul dintre primii redactori ai revistei Steaua, pe care o vom aniversa în decembrie) se opreau asupra unor conflicte etnice, tratate de autor în spiritul obiectivităţii istorice (primul volum) sau al istoriei interne a amintitei publicaţii clujene, în contextual deceniilor mai mult sau mai puţin proletcultiste (cel de al doilea volum), nu mai puţin cu acest al patrulea tom avem panorama cinematografic regizată a lumii moţilor... Tehnica epică e una combinând procedee clasice şi moderne. Prozatorul vrea, cum mărturiseşte, să-şi zguduie cititorii cu un text real, apelând la procedee ale narativităţii eterne, azi, nefrecventate. Un substrat polemic se percepe, aşadar, mai mult, se lansează săgeţi împotriva unui trend literar impus din exterior literaturii, un trend care ar face şi ar desface ierarhiile literare. Numai că tehnica romanului de faţă nu e una inocent-retro, ea adoptă multe achiziţii ale narativităţii contemporane. Pe scurt, avem la Mircea Tomuş descrieri de lupte combinate cu pagini eseistice, confesiuni urmate de transcrieri din documente de arhivă, scene de pasionalitate erotică şi note de istorie a familiei, poeme ale naturii din Apuseni şi ironice indignări (vis-a vis de noii îmbogăţiţi construind haotic), un joc între posibil şi real, marca literaturii dintotdeauna, desigur, dar şi o calmă desfăşurare epică, nu o trepidaţie postmodernistă a firului epic. Autorul se joacă mereu cu timpul şi cu spatiul, e un du-te-vino continuu între prezent şi trecut, secolele se succed nu liniar, ci potrivit fluxului memoriei, cu expresia lui A.E. Baconsky. Dar acest flux are omogenitate, el iscă, aş spune, atmosfera densă şi solemnă a volumului, fie că este aceasta de-acum două veacuri, fie că aparţine Mănăstirii Lupşa, de azi. Nu lipsesc nici contrastele. De o parte, măreţia lumii moţilor, de alta, deriziunea vilelor şi a tarabelor, care strică o parte din armonia unui munte fabulos, unde ,,intrăm într-o domnie a verticalelor’’ simbolice...

Cititorul reţine, la prima impresie, amplul tablou al stâncilor şi al pădurilor, schimbându-şi haina policromă după anotimpuri, aici M. T. demonstrează calităţi de excelent pictor peisagist, apoi, vine cea de a doua impresie puternică, lumea aceasta imemorială debordează de o mare pulsaţie vitală, de personaje credibile, de loc idealizate. Sunt oamenii locului, dar se simte mai ales ,,spiritus loci’’, duhul muntelui, care lucrează în fapta şi în gândirea moţilor, anonimi sau tribuni deveniţi legendari. Ei, anonimii, sau prefecţii – cu ambele categorii te simţi, treptat, familiar – apără nu doar munţii de piatră, ci mai mult, valorile scrise, cândva, pe table de piatră. Valorile spirituale ascunse în creierii munţilor sau, altfel spus, în peşterile inimii moţilor. Pe acestea le apără, cu mic cu mare, de invazia armatei maghiare revoluţionare conduse de maiorul Hatvani, acei oameni de munte. Suntem după septembrie 1848, regatul Ungariei ar vrea anexarea principatului Transilvaniei. Adunarea de la Blaj – aflată deja la cea-de treia întâlnire, unde vorbesc mulţimii Avram Iancu, Axente Sever, iar, din Sibiu Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu-Ilarin – militează pentru independenţa acestei provincii. De aici, din ciocnirea celor două intenţii politice, una de subordonare, indusă cu viclenie, cealaltă de independenţă, se vor naşte confruntările armate din Munţii Apuseni.

Scenele de bătălie, sugestiv schiţate de prozator, conflictul dintre ţăranii cu lăncii şi coase şi armata revoluţionară a lui Kossuth, cu care moţii, fideli Imperiului austriac, ar dori să trateze o înţelegere, mie îmi aminteşte de dârzenia şuanilor, de rezistenţa la alte dimensiuni, a celor din Vandëe, după 1789… Pacea între moţi şi noul guvern de la Budapesta se dovedeşte imposibilă, în pofida eforturilor lui Avram Iancu sau a discursurilor lui Nicolae Bălcescu. Deputatul din Parlamentul maghiar revoluţionar de la Budapesta, bihoreanul Ioan Dragoş, asumându-si rolul de mediator, devine prima victimă, în plus, va fi detestat de ambele tabere. Figurile conducătorilor moţilor, ale prefecţilor administraţiei din Apuseni, Buteanu, Axente Sever, Dobra, Avram Iancu – acesta lipsind inexplicabil de la vizita lui Iosif al II-lea la Câmpeni, deşi o pregătise – sau Ioan Boeriu, primarul Abrudului, au carne şi sânge, cum se spune, iar inserţia unor scrisori, ordine de luptă, depeşe etc. asigură autenticitatea acestor pagini evocatoare. Sunt, metaforic, bulzul de aur al eposului la M.T...

Aurul, că tot l-am amintit, îi prilejuieşte prozatorului un adevărat imn al Apusenilor, un imn al tainicului metal nobil, una cu nobleţea sufletească a locuitorilor vieţuind în preajma filoanelor sale misterioase. Aurul nu ca putere economic-financiară, peste care bat aripile demonului, ci ca, o spune un personaj, expresie simbolică a tainelor pământului, a forţelor necunoscute, supraumane. Din slava lui eternă Ochiul Divin veghează, ne spune prozatorul, la modul cum este valorizat nobilul metal. Aurul va fi, deci, înţeles fie ca dar, răsplătind o tenacitate laborioasă, dar şi un cuget curat, generos, fie o dorinţă impur-demonică de putere absolută. C.G. Jung amintea, deseori, în Psihologie şi alchimie (aveam xeroxuri, prin anii 80, după ediţia în limba franceză, ,,aur curat’’), aserţiunea emblematică a tuturor alchimiştilor: Aurum nostrum non est aurum vulgi. Transformarea sufletească, interioară, a persoanei este mai importantă decât cea fizică, adică preschimbarea plumbului în aur. Transmutarea este, deci, un proces misterios şi complex, angajând resorturile ultime ale omului.