| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Alexandra Maria BogdanHoinar printre casele albe De ce totul e alb şi casele şi pietrele zidite şi zilele se scaldă în ulei? De ce din marea caldă încă mai ies glorioşii zei? Neînţelese sunt unduirile mării, pline de candoare, cum în lumina unui blând soare crestează munţii şi amuţesc orizonturi scuturând din evantaie. Neînţelese-i sunt vorbele, când el îţi spune o mie şi în a astrelor pierdută licărire ochii se transformă în rubine şi pietrele taie marea nesfârşită. Hoinar printre casele albe unde toate-s neînţelese, mintea-ţi refuză să distingă secrete printre atâta frumuseţe.
Mintea făcută cioburi Şi am mintea făcută cioburi, când franjurile sunt la modă şi eu mă tai în sticla groasă a nopţilor cu perdele de velură. Din oglindă rămân doar rama şi al meu rece şi plin de amărăciune fior. Se sparg cu zgomot şi sângerează gândurile îndelung, Pe obraz, se prelinge o lacrimă ce despică iluzia în două Parcurg drumul întreg al cunoaşterii şi rămân trează în miezul nopţii încercând să adun cioburile cu oglindirea lor tardivă, aruncate în luptă dintr-un mare tun. Când liniştea-i deplină, mă gândesc la poezie şi îmi alung somnul cu gânduri scrise pe hârtie, îmi las mintea să-şi reflecteze oglindirea, gândul să cioplească din nou măreţia căci sunt pierdută în detalii şi amănuntele devin minciuni, nu vreau să cred realitatea ce mă înţeapă cu ai ei spini duri.
Voiam să ştii Afară, natura are pelerine de lumină Şi balerini croiţi din floare de cireş, Iar pe a florilor de porţelan tulpină Mărşăluiesc gâzele lângă vechiul măceş. Din a codrilor fântână, Miile de şoapte izvorăsc Şi conturează adăpost pe timp de furtună, Când fulgerul brăzdează cerul şi frunzele foşnesc. Eu mă pregătesc să mă regăsesc În mirajul poveştilor şi al universului imens; Voiam să ştii că te iubesc Căci mă simt neimportantă în adevărul ce-l trăiesc. Acum e rândul tău a spune dacă mă doreşti, Spune ceva ca să desluşeşti Misterele ce închid ale porţilor doruri nebuneşti Găseşte-mi sufletul şi fură-mi raţiunea pentru ceea ce eşti. Străini unul de altul La malul meu, al pânzelor albastre, din înălţimi coboară un zmeu şi-mi aduce la fereastră pergamentul dătător de slavă şi puteri. Pe plicul închis cu rubine, venit de la malul forţei depline se întrevăd litere doar de mine înţelese, coduri ale unei iubiri nepermise şi rebele. De la fereastra fortăreţei mele îţi înţeleg disperarea şi sărut plicul înapoi, zmeul porneşte din nou peste mările ce au declarat război. Anii trec înfăşuraţi în valuri ce se sparg la mal, se gravează în inelele copacului ce a trăit în mirajul ancestral. În fiecare noapte pe cel mai înalt munte se domolesc ape şi se formează punte, nisipul mării se strânge în clepsidră şi amfora porneşte în căutări, nisipul se pietruieşte în agate şi fuge departe de noi. Inimile noastre-s depărtate şi buzele se vor înapoi să-şi şoptească mii de şoapte pe malul mării în doi; E ca un tablou abstract la tivul apei, unde valurile îşi prelungesc sorocul şi inima îşi stinge focul. |