| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Gheorghe Grigurcu, între lumea literară şi istoria literaturiide Ana BlandianaNu ştiu dacă nu cumva e mai greu să scrii despre cineva pe care îl cunoşti de mult, al cărui profil din mintea ta este format din imagini succesive, datate diferit şi adesea neasemănătoare între ele, decât să scrii despre cineva cunoscut întâmplător, în treacăt, marcat în memorie printr-o unică impresie desenată sumar, dar limpede. Pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut din adolescenţă şi, chiar dacă era mai mare decât mine iar la vremea aceea aproape un deceniu era ceva enorm , se cuprindea în aura aceleiaşi vârste cu margini prea strălucitoare pentru a nu fi imprecise. L-am cunoscut este, desigur, un fel de a zice mai degrabă decât o realitate concretă. Evident, nu-mi aduc aminte să fi făcut cunoştinţă (adică să dăm mâna şi să ne spunem numele), acestă noţiune fiind atât de inexistentă pentru vârsta respectivă încât, chiar mulţi ani mai târziu, obiceiul oamenilor de a da mâna când se întâlneau mi se părea un gest prea adult pentru mine şi făceam tot ce puteam ca să-l eludez. Ne cunoşteam pur şi simplu, trăiam în acelaşi oraş, ne întâlneam uneori pe corso, coloana vertebrală a vieţii sociale în oraşele ardeleneşti, salutându-ne evaziv cu o intimidare probabil reciprocă. Eu eram elevă, el era student, dar ştiam unul despre altul că scriem versuri şi asta reprezenta un fel de cod secret care rămânea valabil, chiar dacă nu ştiam să-l întrebuinţăm. În orice caz, nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu adevărat, deşi mi-a rămas în memorie o încrucişare pe o stradă a cărei pustietate ne-a obligat să ne oprim şi, deşi am fi avut cu siguranţă ce să ne spunem, n-am reuşit să schimbăm, stânjeniţi şi sufocaţi de sfială, decât câteva formule de politeţe. Am început cu aceste amintiri de teenager pentru că, oricât de inconsistente, ele aveau să marcheze, ca tot ce ţine de copilărie, vârstele ulterioare ale relaţiei mele cu Gheorghe Grigurcu, din care n-a dispărut niciodată nici sentimentul existenţei codului numai de noi cunoscut prin care am putea comunica, nici timiditatea care ne împiedica să-l folosim. Iar acestei istorii, geografia i-a adăugat mereu propriile ei distanţe. De fapt, adevărata legătură dintre noi a fost una de la cititor la autor, singura ei trăsătură neobişnuită fiind aceea că poziţiile erau interşanjabile. Mulţi ani, pentru mine, aceste impresii erau completate de relatări, repetate până la a deveni legende, circulând oral în lumea literară, despre întâmplătri dramatice de la strania şi defuncta Şcoală de Literatură, cărora Gheorghe Grigurcu ajuns acolo prin cine ştie ce ironie a hazardului le era victimă şi erou. Personajul care se contura astfel avea toate caracteristicile neadaptării la o lume prin care trecea parcă din greşeală, ceea ce nu-l împiedica să se încăpăţîneze să i se impună. Apoi, mutarea din Ardeal la Târgul Jiu (amarul târg, care există în cultura română prin capodoperele lui Brâncuşi şi prin acest apelativ dăruit de poetul care îl locuieşte) a adăugat încă un cerc de mister inadecvării poetului la timpul şi locul în care, prins ca într-un insectar, nu înceta să-şi mişte aripile. Îi spun mereu poet, deşi Gheorghe Grigurcu este cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi critici ai ultimelor decenii, nu numai pentru că este vorba de un poet de primă mărime pe care pregnanţa eseistului, polemistului şi criticului îl eludează adesea, ci şi pentru că poetul este miezul subtil şi sensibil din care izvorăsc toţi aceştia. Libertatea ultimelor decenii i-a dat lui Gheorghe Grigurcu o dezlănţuire de-a dreptul frenetică. Nu cred că există la această oră vreun nume care să fie mai prezent prezent până la ubicuitate în revistele şi pe listele de apariţii ale editurilor literare şi totuşi un totuşi atât de inexplicabil încât poate fi reproşat în egală măsură semenilor şi Destinului acest nume este ocolit de listele marilor premii, iar cel ce îl poartă (şi îl va purta şi în istoria literaturii) rămâne străin de viaţa scriitoricească şi trăieşte într-o lume paralelă celei literare. Iar, ca şi cum paradoxurile din care îi este ţesută soarta nu ar fi suficiente, cel care îşi scrie fără odihnă opera într-un orăşel din Oltenia este, în acelaşi timp, ctitorul şi conducătorul unor reviste editate cu sprijinul unor sponsori pe care îi găseşte mereu miraculos la alte capete de ţară. Şi nu oboseşte. Şi nu renunţă. Nu numai amintirile mele din adolescenţă care nu aveau cum să-şi modifice prea mult imaginile din moment ce înaintăm în timp paralel , ci şi această extraordinară putere de muncă mă împiedică să mă gândesc la Gheorghe Grigurcu cu solemnitatea pe care o cere o asemenea aniversare. Prefer să folosesc prilejul pentru a-i mărturisi prietenia şi admiraţia mea. |