Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezii

        de Ana Donţu

tot ce am

încape în două genţi

cu care să părăsesc un oraş

număr o sută patruzeci de paşi

până la autobuz

cu un bilet mototolit în palmă

nous sommes dans un pot de chambre

et nous serons emmerdés

îmi spune şoferul

de ce eşti aşa emoţionată?

mâna mea scotoceşte

după un obiect

pe care l-a şi uitat

în librăria cu o sută patruzeci de becuri

unul stins

şi un soare palid

care se clatină la geam

inima mea – un ghem de hârtie

alunecă din palma mea

în palma şoferului

şi se desface

ca un transformer

***

lumina

ajunge prin zeci de site

pe podeaua de ciment

a bucătăriei

mă aşez cu ceaşca

fierbinte în mâini

lumina de la 5

dimineaţa

în care mă simt

mereu

caraghioasă

cu părul vâlvoi

şi unghiile rupte

mototolind sub tălpi

un fir de aţă

desprins din nu ştiu ce

haină

acum nu mă mai dor

decât arsurile

de ibric

la încheieturi

***

noi nu putem fi mai mult de atât

pentru că în zece minute se închide barul

şi pentru că ţi-am văzut braţele sucind corpuri

aruncându-le la pământ

 

mi-ai zis că ai ucis un om

sorbeam din paharul cu cherry şi mă uitam

cum ţi se strâng muşchii de pe braţe

când povesteşti

 

am căutat un club de salsa

şi nu am găsit în tot oraşul

ţi-am zis că vreau să învăţ să dansez

de fapt eram doar curioasă să te văd

făcând mişcări graţioase

răsucindu-mă

noi doi nu putem fi amici

mi-ai zis

că ai învăţat salsa şi artele marţiale

ca să-ţi controlezi agresivitatea

treceam pe un pod

şi credeam că o să mă împingi peste bordură

apa sclipea întunecată la câţiva metri sub mine

Kiti-mi spusese că dacă te uiţi mult mult

poţi să ajungi în lumea aia

a obiectelor dizolvate

sau să-nebuneşti de-a binelea

câteodată sunt suficiente câteva secunde

îmi zici

că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată

toate vor să pape ceva din noi

niciun aurolac nu e de-aruncat

ştii, echilibrul acesta e foarte fragil

dacă mergi singură noaptea pe stradă

poţi vedea blocurile întinzând braţe lipicioase

şi drumurile căscând guri în urma ta

***

oricine

de la masă

ştie că

seara asta

se va termina într-un şanţ

seara asta pasată de la unul la altul

ca sticla de whiskey

ca narghileaua

trecând prin toţi

ca un curent

pahare comune

eşecuri comune

încheindu-se toate

cu mai încearcă

oricine de aici ştie

că secretul fericirii

e sub capacele de bere

că mâine o luăm de la capăt

dar azi

acum

o terminăm

fiecare în patul lui

goliţi de toate

doar somnul

ca o pătură groasă

acoperindu-ne capul

***

nu e chiar

o pierdere de vreme

am ieşit noaptea

să văd

ploaia

de meteoriţi

m-am întins

pe betonul rece

am privit cerul

2 ore în şir

lumina mi-a desenat

corpul pe terasă

de undeva de sus

aş fi părut

conturul lăsat cu creta

la locul crimei

n-a fost chiar

atât de

fără sens

să stau

sub şuvoiul de apă

să mă întind pe terasă

şi să curgă din mine

omul pe care îl ucid

în fiecare zi

să se întindă ca o baltă

sub mine

***

toată liniştea adunată în şase ore se risipeşte

dimineaţa mă readuce cu toate gândurile

în carnea care nu mă primeşte

se scurge îngrozită din pat

şi cu mâinile tremurânde pe capac

mă aruncă afară

niciun aer de dimineaţă

nu-mi va limpezi imaginea –

creştetul se desface ca pungile de supermarket

din care să iasă toate surogatele fericirii

cu care îmi umplu serile

ceva se mişcă în stomac

mi se urcă pe gât ca un şarpe,

îmi deschide capul

ca pe o fereastră ce dă spre un zid.

 

 

© 2007 Revista Ramuri