B. Fundoianu psalmistul vitalităţii
de Anca Tomoioagă
Printre
poeţii-psalmişti consacraţi, B. Fundoianu (1898-1944), în postura lui de
psalmist, poate fi o prezenţă cât se poate de inedită. Foarte rar s-a
acordat atenţie celor câţiva psalmi ai poetului, însă ei merită un loc aparte
între psalmii literaturii române, fie şi pentru surprinzătoarele opţiuni în
ideatica psalmodiei. În ediţia din 1978,
poemelor din Privelişti (1930) se adaugă şi un număr considerabil de
poezii din manuscris, printre care şi câţiva psalmi, unii atribuiţi unor voci
biblice (Psalmul leprosului, Psalmul lui Adam, Psalmul lui
Abel, Psalmul Sulamitei, Psalmul inedit al lui David), alţii
având efectiv numele de psalm, toţi datând din perioada 1915-1917. Ideatica
psalmilor e vădit influenţată de apartenenţa lui religioasă la iudaism, însă
cel mai adesea răzbate un vitalism exploziv, dominant, atât de specific
tinereţii la care îi scrie: sînt plin de ziua prăbuşită-n câmp,/ pătruns
adânc, ca pietrele şi apa. (Psalmul lui Adam)1 sau A spart în mine toată podgoria de
struguri? Au spart în mine toate butoaiele de vin? (Mărior II)
Această
poftă sălbatică2 de viaţă o pune poetul-psalmist în faţa lui
Dumnezeu, chiar şi atunci când vorbeşte prin gura unui devitalizat cum este
leprosul. Psalmul leprosului, unul dintre cei mai reuşiţi,
dezvoltă pe parcursul a 120 de versuri un dialog cu Dumnezeu cel puţin
surprinzător. Poemului i se stabileşte din capul locului o linie de
interpretare prin motto-ul preluat din Levitic: Şi leprosul care
va avea această plagă pe dînsul, să aibă veştmintele rupte şi să strige;
necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cît va fi această plagă pe
dînsul; necurat este şi va locui singur; afară din tabără să fie locuinţa lui.
(13, 45). Până la finalul poemului devine tot mai convingător faptul că necurat
înseamnă, de fapt, profund păcătos, că firea umană e coruptă, decăzută de la
curăţia pe care o are doar Domnul şi că omul se poate apropia de sacru doar
desculţ, cum călca Moise lângă rug.
În
preajma unei viziuni a dimineţii cosmogonice când Dumnezeu arde ca o flacară în
palmieri, tot reeditări ale rugului aprins, leprosul se prosternează, dar ca
Moise în prezenţa sacrului, devine precaut, temător: Aş vrea să cad trăsnit în
faţa ta,/ tu, care n-ai nici început, nici capăt./ Şi-aş vrea să te sărut în
palmieri şi-n flăcări-/ dar teamă mi-e să nu-ţi mînjesc pământul,/ să nu-ţi
mânjesc curata buruiană,/ să nu-ţi mânjesc gândacii de prin coji, şi lucrurile
de lumină, toate,/ pe care le-ai făcut
în şase zile. Creaţia însăşi este străbătută de lumină sacră pusă în ea
de la începuturile lumii, ea are curăţia sacră, n-a fost coruptă. Această idee
va duce până la urmă, în poezia lui Fundoianu, foarte aproape de panteism. În
raport cu sacralitatea naturii, portretul leprosului, al omului căzut de la
starea privilegiată a paradisului, este pictat naturalist, foarte arghezian: Căci
trupul meu se crapă de buboaie;/ şi din obraji,/ vinete coji au curs vînăt
puroaie;/ şi ochiul meu e de privire scurs - / şi mâna mea se razimă în bîtă.
Numai în raport cu omul căzut din paradis, Dumnezeu e definibil în atributele
sale; cunoaşterea lui Dumnezeu se produce prin contrast cu existenţa umană;
minusurile naturii umane accentuează ideea de Dumnezeu care se defineşte prin
opoziţie: că prosternarea mea îţi dă mărire/ că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,/
că slăbiciunea mea îţi dă putere/ că murdăria mea îţi dă lumină.
Psalmistul
îşi resimte exilul cu intensitate, fără cocioabă, copii sălbateci şi vreo
fecioară cu dure şolduri, nu se răzvrăteşte, ci îşi asumă izolarea în faţa
providenţei divine Tu, care-ai vrut să fiu lepros
, o decizie pe care n-o
contestă. Nu se poate însă abţine să nu întrebe ca Iov: Au, ce-am făcut eu
Doamne? Cel care-şi deplânge existenţa, nu-şi doreşte altceva decât de a fi
realmente înţeles, o alinare care asigură împărţirea poverilor şi o confesiune
avizată. Psalmistul tânjeşte după un Dumnezeu aproape, de aceea şi exclamă:
O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne! (
)/ O de-ai porni şi tu pe drum,
bicisnic
. Versurile îl descriu parcă
pe Hristos care prin kenoză a experiat firea umană. Pentru un creştin, Dumnezeu este mult mai aproape de om prin
Hristos care a cunoscut umanul cu limitele lui şi căruia i-a deschis calea spre
curăţia paradisiacă. Poetul, precum psalmistul David care-l profeţea pe
Hristos, pare să fie însă în aşteptarea lui Mesia, însă nu această aşteptare,
ci preţuirea vieţii îi ocupă fiinţa.
Rugăciunea
psalmistului ia forma unei lamentaţii parţiale; poetul se supune voinţei
divine, n-o interoghează răzvrătit, nici nu-i cere obstinat vindecare, ci
pledează pentru viaţă: Mă miluieşte, Doamne, miluieşte/ şi, dacă poţi, mă
curăţă de boală,/ Dar nu-mi lua bulgărul de viaţă. (
) Şi lasă-mi plînsul,
frunză clătinată. În bulgărul de viaţă stă optimismul debordant al poetului.
Nimic, nici boala, nici păcatul nu poate înnăbuşi privilegiul de a exista.
Finalul poemului surprinde printr-un ton aproape de imprecaţie, fără să atingă
intensităţile la care ajunge Arghezi. Leprosul vindicativ îi cere Creatorului
să nu-i pedepsească pe cei care l-au batjocorit cu flăcări roşii de iad, ci
cu o nouă viaţă în care ei înşişi să devină leproşi. Răzbunarea leprosului pare
uşor de anticipat, ceea ce dă însă putere poemului care astfel are un final în
poantă, este motivaţia: şi, lasă-i, Doamne, ca să mai învie./ să mai trăiască
încă o dată-n lume; şi ca să ştie ce e
fericirea îi fă pe toţi leproşi. Pledează psalmistul pentru cunoaşterea prin
suferinţă sau preferă o revanşă ironică? Prima soluţie ar însemna prea mult
pentru atmosfera poemului, a doua prea puţin. Fundoianu nu face teologie în
psalmi, ci vibrează de o vitalitate pe care o pune recunoscător între el şi
Dumnezeu şi pe care omul sănătos n-o poate conştientiza, ci doar trăi
efectiv. Leprosul însă preţuieşte şi
bulgărul de viaţă, se întoarce la esenţe, la miezul vital, învaţă ce este cu
adevărat esenţial. Tot la fel, firea umană coruptă, leproasă, căzută din
Paradis, descoperă darul vieţii, bucuria naturii, dulceaţa sexualităţii,
pasiunea, forţa, în definitiv, umanul pur, desculţ, tocmai datorită acestei
căderi. Când leprosul sărută picioarele goale ale fecioarelor cu şoldul/ de
lapte alb şi ţîţele de lapte, face un
gest de închinare în faţa vieţii: şi în genunchi, pe urmă din pământ/ le
sărutam picioarele desculţe.
Cu
darurile primite în fire, Adam rămâne nelămurit dacă să se considere, la
izgonirea din rai, pedepsit sau nu, fiind însă sigur că n-a greşit cu
nimic: Dac-am greşit, de ce mi-ai dat
cirezi,/ şi casă, şi belşug, şi pământ roşu,/ şi o femeie-n care pot să intru,/
şi bucuria dragostei desculţă? (Psalmul
lui Adam). Sulamita biruită de farmec îşi cere iertare lui Dumnezeu
pentru a-l fi iubit pe păstor. Discursul iubitei din Cântarea Cântărilor
primeşte semnificaţii noi în psalmul lui Fundoianu, căci pasiunea ei se
justifică în frumuseţea pe care Dumnezeu le-a dat-o lucrurilor şi oamenilor: Mă ierţi desigur, Doamne, o, nu? fiindcă-i
frumos,/ fiindcă frumuseţea ai pus-o tu în lucruri,/ fiindcă frumuseţea ai
pus-o recreare. Frumuseţea reîntemeiază lumea, este şansa ei după izgonirea
din Eden. Până şi înfrumuseţarea, micile delicii feminine, fardul, parfumul,
tămâia, mirul ca podoabe ale trupului redau, într-o oarecare măsură, trupului
demnitatea paradisiacă. Fundoianu descrie aici un rai oriental, plin de obiecte
şi parfumuri preţioase, o opulenţă sinestezică demnă de un tablou simbolist
(atât de asemănător cu cele din versurile macedonkiene): inele, oale cu şerpi
pe porţelană, covoare din Indii, ţesute în fir de fluture şi-n peri de
dromader, vase cu smirnă, danţatoare-n pluş, roibi vii şi ageri, şofran,
mir, tămâie în cădelniţi. După separarea originară de Dumnezeu, omul
regăseşte bucuria unui paradis terestru de beneficiile căruia se bucură, fie că
e vorba de propriul trup sau de natură sau de dragostea umană. Totuşi, poetul
nu cultivă hedonismul, plăcerea gratuită, pentru că în nici un moment nu
renunţă la Dumnezeu. Fiinţa lui e permanent orientată spre Creatorul care i-a
oferit totul, iar în celebrarea trupului, a naturii, în fine, a darurilor
firii, psalmistul îl celebrează pe Dumnezeu: că, iubind frumosul, iubesc în el
pe tine (o idee foarte apropiată de concepţia lui Nichifor Crainic despre
frumos), că dacă-ţi speli făptura, te spăl pe tine, Doamne/ că dacă ung cu
miruri, te ung pe tine-aşa,/ şi dacă ard tămâie, spre sufletu-ţi se urcă. (Psalmul
Sulamitei).
Tot
ceea ce aparţine paradisului terestru păstrează amprenta creatorului său şi se
bucură de prezenţa absentă a divinităţii, intuită de cele mai multe ori ca o
fulguraţie: şi-mi pare că tu, Doamne,
te-afli-aici în jur;/ şi cântecul de greier, ori poate-n levănţică./Te simt de
mine-aproape, te simt plutind în jur/ te simt. Deşi n-ai formă, din clipa
aceea-n care/ ne-ai fugărit din Eden.(Psalm). Aici natura nu mai
suportă acea demistificare3 a priveliştilor încremenite. Peisajul
psalmistului se umple de dinamism, de energie sacră la care toată natura
percutează şi pe care omul o recunoaşte. În contextul acesta de semnificaţii,
critica literară a recurs în interpretările ei tot la panteism (aplicat pe idei
poetice asemănătoare şi la Arghezi, şi la Doinaş, chiar şi la Voiculescu).
Interesează însă mărturiile poetice despre intuirea sacrului
revitalizant în elementele lumii şi-n sinele uman. Dumnezeu îşi imprimă energia
sfântă ca un fior regenerativ: Vii mâna albă s-o întinzi prin lucruri?/ Vii mâna albă s-o întinzi prin lucruri?/ Vii să-mi creşti miezul hrănitor din spice?
(Psalmul lui Adam). Dumnezeu ca principiu fertilizator, care restituie
belşugul vieţii, nu este o idee străină Vechiului Testament, nici psalmilor
biblici. Iată un asemenea exemplu pe care l-am ales din psalmii în varianta
canonică a lui Gala Galaction, datorită traducerii mult mai relevante pentru
interesul nostru: Glasul Domnului face să fete cerboaicele şi despoaie
pădurile, pe când în templul său cu toţii strigă: Slavă ! (Ps. 28, 9)4 .
Ideea
poetică a erosului divin roditor care traversează toată creaţia nu este străină
nici altor poeţi psalmişti (Paul Aretzu, de exemplu), însă la Fundoianu se
resimte permanent sugerată printre rânduri. Un erotism suav se desprinde din
vitalizarea sacră. În Psalmul inedit al lui David, poetul recurge la o
secvenţă biblică din viaţa regelui psalmist care dă toată savoarea
poemului-psalm. David îmbătrânit e chinuit de friguri; o practică la vechii
evrei presupunea ca bolnavul de friguri să fie culcat cu fecioare pentru a se
încălzi5 . Fundoianu
reinterpretează acest pasaj biblic; regele David, în care timpii trec, grăbiţi
şi veşnici, o cunoaşte pe Abisaig, versurile sunt impregnate de un erotism rar
întâlnit la poeţii de psalmi: Dar nu ştiu ce avea Abisaig,/ că tremura ca
frunza-n ciur de vînturi./ (
) ca Saul, când vibram acord de harpe
/ Dar trupul
ei mai mult ca oricând, şarpe,/ se-ncolăcea pe trupul meu şi-avea/ ceva aşa de
dulce în strânsoare,/ca niciodată, Doamne, - aşa de dulce,/ cum nu cred să mai
aflu aşa de dulce/ decât când voi veni spre tine, Doamne
.Versurile unesc
printr-o similaritate de substanţă trei experienţe diferite: experienţa
estetică a artei (tremurul lui Saul), experienţa erotică a dragostei fizice
(tremurul Sulamitei) şi promisa comuniune cu Dumnezeu, un eros sacru (tremurul
sacru al bolii regelui David). Erosul uman şi experienţa artei sunt doar
pregustări ale experienţei numinoase plenare.
În
faţa lui Dumnezeu, David din psalmul lui Fundoianu e încercat şi de pudoare şi
de vinovăţie. Cu o acută conştiinţă a păcatului (Eu simt că-n toată clipa
practic răul), dar şi a morţii (Sunt ca o păşune-n care numai boii/ cei cu
jilavul bot aşteaptă-amurgul), regele îi cere lui Dumnezeu să-i uite
spovedania, să se prefacă neştiutor: Te fă atunci că nu ştii ce ţi-am spus,/
acum în zori ascultă-mă şi-n ceruri/ primeşte fumul jertfei lui Abel. Jertfa lui Abel, un leitmotiv în psalmii
poetului, exprimă o formă de închinare smerită, un sacrificiu total, plăcut lui
Dumnezeu. Poetul îşi doreşte o astfel de
jertfă, în acelaşi timp însă Cain aduce cu sine atîta bucurie-n suflet
/cîntece de aur într-un stup. (Psalmul lui Adam). Cain întrupează acest
vitalism exploziv, Abel, smerenia
lepădării de sine. Împreună, cele două paradigme mitice ale omului se conjugă
în interiorul uman. Psalmistul lui Fundoianu oscilează între ele, între
vitalitatea lui Cain, care tot dar de sus este, şi starea de rugăciune pioasă a
lui Abel. Cain manifestă orgoliu, Abel cuminţenie şi speranţă.
Multe
dintre versuri trimit la stările de pocăinţă ale blândului Abel, dar când eul
poetic invocă uitarea, nu iertarea, se manifestă şi o formă de orgoliu. Uitarea
poate asigura un nou început, iertarea pare doar o schimbare de direcţie. Nu de
puţine ori invocă poetul potopul, un botez nou care să lase în spate totul, şi
să promită izbăvirea. Uitarea nu-l umileşte, iertarea în schimb presupune
smerenie, stare de căire. În loc să ceară iertare, se trezeşte verbalizând
neobosit: îţi spun prostii, păcătuiesc din nou/ şi, te silesc să scoţi un alt
potop,/ să moi din nou pământurile toate./ Te rog să uiţi, o, Doamne, ce ţi-am spus (N-am priceput, o, Doamne).
Trufia devine tot o formă de vitalitate care păstrează intactă, în ochii
psalmistului de aici, demnitatea sa de creatură: O, nu-mi pretinde, Doamne,
pelinul umilinţii/ îmi trebuie orgoliul salariu divin de-o zi(O,
iartă-mă, stăpâne).
Rugăciunea lui Adam translează nevoia de
Dumnezeu. Separarea ancestrală de Dumnezeu a imprimat omului dorul de sacru, o
nostalgie (iarăşi revenind parcă la Crainic) care-l împinge pe Adam la
invocaţii: Mi-e dor de tine şi de barba ta / eu te-am iertat de-atâta timp,
ştii bine,/ de ce te-ascunzi în ploaie şi-n furtuni6 / când eşti în toate oasele din mine? (Psalmul
lui Adam). Relaţia cu Dumnezeu pare de la egal la egal. Patetismul acestui
dialog e temperat la Fundoianu de cele mai multe ori de combinaţii lexicale
inedite, profane, uneori ludice, nu întotdeauna cele mai reuşite. Însă ce
rămâne de precizat este că tânjirea după Dumnezeu, dincolo de trufie, rămâne ca
o permanenţă a interiorităţii umane. Misterul lui Dumnezeu coboară pretutindeni
în lume şi în om, dar se sustrage raţiunii umane (N-am priceput, o Doamne, ce
era/ şi ce mister domneşte-n orice lucru.).
În faţa unei asemenea sustrageri, nu revolta răzbate din psalmii lui
Fundoianu, ci un vitalism debordant care le unicizează şi le poate separa de
influenţele argheziene, bacoviene ş.a.
În
psalmii lui Fundoianu, gesticulaţia eului poetic în jurul lui Dumnezeu pare să
aibă ceva din vitalitatea lui David dansând în jurul chivotului legii şi a
poporului lui Israel dansând în jurul Ierihonului.
1
B. Fundoianu Poezii, Ediţie, note şi variante de Paul Daniel şi G.
Zarafu, Studiu introductiv de Mircea Martin, Postfaţă de Paul Daniel, Editura
Minerva, Bucureşti, 1978.Toate citările se vor da din acest volum,
2
Mircea Martin în studiu introductiv la B. Fundoianu Poezii, ed.cit., p.
XXIV
3
Mircea Martin, op.cit., p.XXIII
4
Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de pr. Gala Galaction şi
pr. Vasile Radu, Editura pentru Literatură şi Artă, Regele Carol II, Bucureşti,
1939.
5
Dăm aici citatul biblic: Iar regele David era bătrân şi îndelungat în zile;
şi-l înveleau cu haine şi nu se încălzea. Iar slujitorii săi au zis: Să se
caute pentru rege o tânără fecioară; ea îi va sta regelui aproape şi-i va ţine
de cald şi va dormi cu el, iar domnul nostru, regele, se va încălzi. Aşa că au
căutat o fată frumoasă prin toate hotarele lui Israel; şi au aflat-o pe Abişag
Şunamita şi au adus-o la rege. Fata era foarte frumoasă la chip şi-i ţinea
regelui de cald şi-i slujea, dar el n-a cunoscut-o. (III Regi, 1. 1, în Biblia,
Ediţie jubiliară, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura IBMBOR,
Bucureşti, 2001)
6
Face trimitere la versul psalmic: Domnul sălăşluieşte în potop (Ps. 28,
10)
|
|