Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Epicur – un filosof controversat

        de Andrei Cornea

Atenian de origine, Epicur (al cărui nume, epikouros, înseamn㠄cel care e de ajutor”) se naşte în anul 341 î. Cr., la şapte ani după moartea lui Platon (348 î. Cr.). Copilăria şi adolescenţa şi le petrece pe insula Samos. Acolo, părinţii săi, Neocles şi Chairestrata, primiseră un lot de pămînt în calitate de colonişti atenieni (klerouchoi), dat fiind că insula era inclusă în acea vreme în imperiul maritim atenian.

Epicur ar fi început să se intereseze de filosofie pe la 12 ani, cînd învăţătorul său nu a putut să-i explice sensul noţiunii de „haos” din Teogonia lui Hesiod. Ceva mai tîrziu, dă peste cărţile lui Democrit, care îl impresionează puternic. La 18 ani, soseşte la Atena ca să-şi facă serviciul militar (ephebia). În acel an, 323 î. Cr., moare Alexandru Macedon.

Urmează o epocă tulbure pentru Grecia, căzută pradă rivalităţilor dintre moştenitorii (diadohii) lui Alexandru. Samos redevine liberă, iar coloniştii atenieni sunt alungaţi de pe insulă printr-un decret al regelui Perdiccas al Macedoniei, care domina Grecia şi Atena. Epicur, împreună cu familia sa, se refugiază la Colophon, unde rămîne pînă în 311 î. Cr.. Probabil că în această perioadă audiază cursurile mai multor filosofi, printre care şi pe cele ale lui Nausiphanes din Teos, unul dintre discipolii lui Democrit. În anii următori, îl regăsim la Mytilene (în insula Lesbos). Aici, la 32 de ani, filosoful nostru îşi întemeiază în sfîrşit propria şcoală filosofică pe care apoi o mută la Lampsacos (pe malul asiatic al Dardanelelor). La Mytilene şi Lampsacos i se vor alătura cei dintîi adepţi, viitorii „stîlpi” ai şcolii sale: Metrodoros, Hermarchos, Colotes, Polyainos, Leonteus, cît şi soţia acestuia din urmă, Themista. Trei ani mai tîrziu, în 306 î. Cr., Epicur revine la Atena odată cu alungarea din cetate a lui Demetrios din Phaleron, om de stat şi filosof peripatetician, care guvernase 10 ani cetatea ca reprezentant al regelui macedonean Casandros. Cu preţul a 80 de mine (8.000 de drahme), Epicur cumpără o casă înconjurată de o grădină nu prea mare, situată în afara zidurilor oraşului, nu departe de locul unde se afla şi Academia platoniciană. Acolo va instala cea de-a treia mare şcoală filosofică înfiinţată la Atena după Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel, şi care va fi cunoscută sub numele de „Grădina” (Kepos). Pînă în 270 î. Cr., la moartea sa, conformîndu-se principiului său „Trăieşte ascuns!”, filosoful va duce aici un trai discret împreună cu mulţi dintre „prieteni” (cum se numeau pe ei înşişi epicurenii), „practicînd laolaltă filosofia” (symphilosophountes), cum obişnuiau ei să spună. Va fi deopotrivă ridicat în slăvi de adepţi şi ponegrit fără reţinere de adversari; va preda, îşi va scrie extrem de masiva operă şi va coresponda intens cu epicurenii care locuiau în afara Atenei.

În 270 î. Cr., la 72 de ani, Epicur moare, după 14 zile de suferinţe cumplite, cauzate de piatră la vezica urinară şi de dizenterie. Moartea sa, aidoma celei a lui Socrate, a rămas consemnată drept exemplară pentru sfîrşitul unui autentic filosof: într-o scrisoare trimisă unui anume Idomeneus, în chiar ziua morţii, Epicur declară că trăieşte „fericita şi în acelaşi timp ultima zi a vieţii” şi că durerile teribile ale bolii sînt compensate de „bucuria din suflet privitoare la amintirea discuţiilor filosofice avute de noi în trecut”!

II.

Răspîndirea sectei a fost rapidă şi atractivitatea ei de-a lungul timpului a stîrnit invidii. Întrebat, de exemplu, de ce oamenii trec de la alţi filosofi la Epicur, dar niciodată invers, platonicianul Arcesilaos (întemeietorul Academiei sceptice) ar fi răspuns spiritual, dar răutăcios: „Fiindcă din bărbaţi se pot face eunuci, dar din eunuci nu se pot face bărbaţi”. În orice caz, comunităţi epicurene în insule şi în Asia Mică existau încă din timpul vieţii lui Epicur. În secolul I î. Cr., epicureismul cucereşte Italia, aflîndu-şi aici un foarte talentat propagator, pe marele poet latin Titus Lucretius Carus. Pe de altă parte, papirii descoperiţi începînd cu finele secolului al XIX-lea la Herculanum (aşa-numita „bibliotecă epicureană”) au revelat rolul şi importanţa filosofică ale unui alt epicurean, un grec stabilit în Italia, Philodemos din Gadara (cunoscut mai înainte doar ca autor de epigrame), cu relaţii notabile în lumea literară şi aristocratică romană. Trei secole mai tîrziu, în secolul al II-lea d. Cr., continuitatea instituţională (diadoche) a epicureismului se menţinuse cu succes, „în timp ce succesiunea altor şcoli aproape a dispărut”, observa Diogenes Laertios. Vitalitatea epicureismului e atestată şi de imensa inscripţie în piatră de la Oinoanda (Asia Mică), datînd din secolul al II-lea sau chiar de la începutul secolului al III-lea d. Cr., pusă de un anume Diogenes, care a cerut să fie înscrise pe ea pentru eternitate convingerile sale epicurene.

Creştinismul şi neoplatonismul fiind profund ostile lui Epicur (considerat complet pe nedrept un ateu şi un desfrînat), e de înţeles că influenţa sa în Antichitatea tîrzie şi apoi în Evul Mediu rămîne redusă. Curentul general curgea în cu totul altă direcţie: preluînd probabil formularea lui Augustin, Isidor de Sevilla, cel care a alcătuit pentru Evul Mediu latin enciclopedia cunoştinţelor esenţiale ale Antichităţii (începutul secolului al VII-lea), descria epicureismul în acest fel:

Epicurenii sunt numiţi de la Epicur, un anume filosof care iubea deşertăciunea, şi nu înţelepciunea; pe el filosofii înşişi l-au numit „porc”, de parcă se rostogolea în mocirla cărnii, susţinînd că plăcerea corpului este binele suprem. De asemenea, el spunea că lumea nu este alcătuită şi condusă de o providenţă divină. (Isidor, Etymologiae, VIII, 6, 15-16)

Renaşterea marchează treptata revenire a interesului pentru epicureism, realizată într-un prim moment mai ales prin intermediul poemului lui Lucretius, a cărui primă ediţie latină tipărită în Italia datează din 1473, prima traducere în italiană fiind publicată în 1545. Lorenzo Valla şi Erasmus discută despre epicureism. Montaigne îl citează favorabil pe filosof remarcînd contrastul dintre tezele sale aparent non-religioase şi hedoniste şi comportamentul său plin de pietate şi auster1 . Giordano Bruno se inspiră masiv din atomismul şi infinitismul lui Epicur, transmise mai ales prin intermediul lui Lucretius, opunîndu-se astfel cosmologiei finitiste aristotelico-scolastice. Ceva mai tîrziu, Thomas Hobbes, influenţat de Epicur, este şi el atomist, posibil ateu,; în plus, la fel ca şi filosoful antic, susţine şi dezvoltă contractualismul în filosofia politică. Dar figura-cheie în recuperarea – fie şi destul de deformat㠖 a lui Epicur este filosoful francez Pierre Gassendi, care, în secolul al XVII-lea, încearcă atât o reconstituire a corpusului epicurean, cît şi o reevaluare a figurii filosofului.

În secolul al XIX-lea, epicureismul devine tot mai bine cunoscut lumii savante, fiind clar distins de atomismul vechi al lui Leucip şi Democrit. Karl Marx îşi ia doctoratul cu teza Differenz der demokritischen und epikureischen Naturphilosophie (Despre diferenţa dintre filosofia naturii la Democrit şi la Epicur). Se manifestă acum, destul de des, tendinţa de a vedea în Epicur un fel de strămoş al materialismului ştiinţific şi al antireligiozităţii moderne, pierzîndu-se din vedere, în mare măsură, faptul că Epicur nu era nici om de ştiinţă, nici antireligios şi cu atît mai puţin un ateu mascat. Cunoaşterea scrierilor epicurene progresează însă decisiv. În 1887, lucrarea lui Hermann Usener, Epicurea, adună mai toate fragmentele disponibile în vremea sa din Epicur, precum şi textele doxografice, reprezentînd o piatră de hotar în studiul filosofului. Un alt mare filolog, Theodor Gomperz, începe să studieze papirii de la Herculanum. În secolul XX, interesul pentru studiile epicurene creşte constant, iar contextele filosofice şi socio-politice sunt întrevăzute tot mai bine, dar nici controversele nu lipsesc. O ediţie modernă a textelor lui Epicur, cu adăugarea unui mare număr de fragmente din papirii de la Herculanum, aparţine lui Graziano Arrighetti; ea tinde să fie relativ „conservatoare”, eliminînd multe dintre amendările prea îndrăzneţe ale lui Usener. Cea mai nouă reconstituire şi cea mai nouă editare a inscripţiei monumentale de la Oinoanda aparţin lui M.F. Smith (1993; 2003).

* * *

„Epicur a fost un autor extrem de prolific, depăşindu-i pe toţi ceilalţi filosofi prin mulţimea scrierilor”, consemnează admirativ Diogenes Laertios. Dintre cele 300 de suluri („cărţi”) pe care le-ar fi scris filosoful (cca 11.000 de pagini de-ale noastre, format standard), cele mai importante erau: Canon-ul („Regula”), o lucrare de metodologie şi epistemologie a ştiinţei; Despre natură, în 37 de cărţi, conţinînd concepţia sa despre natură (fiziologia); Despre vieţi, în patru cărţi, Despre alegere şi refuz şi Despre scop, care conţineau prezentarea teoriei etice, la care se adăuga un corpus însemnat de scrisori „enciclice”, cu caracter dogmatic şi rezumativ. Din această operă imensă numai puţin a supravieţuit. Totuşi, ceea ce ne-a rămas e mai consistent şi mai puţin fragmentar decît textele păstrate ale oricărui alt filosof grec întemeietor de şcoală, dintre Parmenide (secolul al VI-lea î. Cr) şi Plotin (secolul al III-lea d. Cr), cu excepţia majoră a lui Platon şi Aristotel!

Mulţumită lui Diogenes Laertios, au ajuns pînă la noi în primul rînd trei texte complete, în care Epicur, în mod programatic, îşi rezumă întreaga filosofie: Scrisoarea către Herodotos, Scrisoarea către Pythocles (acestea două dedicate chestiunilor de fizică şi de metodologie generală pentru cercetarea naturii) şi Scrisoarea către Menoiceus, care condensează concepţia filosofului despre etică şi existenţa omenească. La acestea, Diogenes a adăugat Testamentul lui Epicur şi o culegere de maxime ale filosofului, celebră în Antichitate, Maximele fundamentale. Aceste scrieri au fost completate, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de încă o culegere consistentă de maxime (dintre care multe coincid cu cele din Maximele fundamentale), aşa-numitul Gnomologium Vaticanum, deoarece a fost descoperit într-un manuscris de la Biblioteca Vaticană. Diferiţi autori greci, precum Diogenes Laertios, Sextus Empiricus, Plutarh, Aetius, Stobaios, Porphyrios, ori latini, ca Cicero, Seneca, Lactantius, Augustin etc. ne-au păstrat şi numeroase alte fragmente şi maxime ale lui Epicur, ori parafraze, cît şi expuneri dezvoltate ale tezelor filosofului.

Descoperirile de la Herculanum au adăugat treptat alte fragmente consistente din marea operă Despre natură a filosofului, precum şi din lucrări ale lui Philodemos din Gadara, dar şi ale altor epicureni mai timpurii, precum Colotes, Polystratos (cel de-al treilea conducător al şcolii, după Epicur şi Hermarchos) şi Demetrios Lacon. Săpăturile arheologice l-au făcut cunoscut pe epicureanul tîrziu Diogenes din Oinoanda, care şi-a înscris în piatră crezul epicurean. Cunoaşterea filosofiei epicurene este îndatorată esenţial şi poemului lui Titus Lucretius Carus, Despre natură.

***

Despre zeii lui Epicur

Pentru antici, prietenia avea o valoare excepţională, departe de palida ei expresie modernă. Aprecierea este cu atît mai valabilă dacă ne referim la Epicur şi epicureni, dovadă că elogiile la adresa „prieteniei epicurene” sunt de regăsit chiar şi la adversarii confreriei. Or, printre „prietenii” înţeleptului epicurean se numărau nu numai oamenii – fie ei aparţinători sau nu sectei sale – ci, paradoxal, şi zeii. Paradoxal, fiindcă zeii lui Epicur nu pot interveni direct în niciun fel în viaţa oamenilor, nici în rău, dar nici în bine. Lor nu le datorăm nici existenţa noastră şi a lumii, nici guvernarea acesteia, nici providenţa; de asemenea, rugăciunile, sacrificiile şi cinstirile noastre nu-i pot atinge în acele îndepărtate spaţii dintre lumi numite „intermundii” (metakosmia), unde ei – fiinţe preafericite şi eterne, cu formă omenească totuşi, precum în mitologia tradiţional㠖 se spune că locuiesc fără grijă. Or, prietenia la Epicur are ca temei o comunitate a plăcerilor şi o speranţă pentru plăceri şi beneficii viitoare. Cum ar putea atunci aceşti zei pasivi şi care nu pot fi văzuţi decît cu mintea să fie prieteni cu oamenii, în sens epicurean? Şi totuşi, după epicureanul Philodemos din Gadara, acest lucru se întîmplă:

El (înţeleptul epicurean) admiră natura şi condiţia zeilor şi încearcă să se apropie de ea, ca şi cînd tînjeşte s-o atingă şi să se unească cu ea; el îi numeşte pe înţelepţi „prietenii zeilor” şi pe zei „prietenii înţelepţilor”.

Aşadar, omul înţelept (epicureanul) simte faţă de zeii eterni şi preafericiţi o neţărmurită încîntare şi admiraţie – unde esteticul are, cum se vede, o parte însemnată; el ar năzui chiar să se unească cu ei, într-un elan erotico-mistic. Psihologic, lucrul este explicabil: omul admiră şi îndrăgeşte în mod natural ceea ce, deşi îi seamănă, îi este superior, fiind desăvîrşit. Admirăm şi iubim geniile, starurile cinema-ului şi muzicii, pe sportivii cu performanţe excepţionale şi ne bucurăm întotdeauna cînd îi vedem pe aceştia evoluînd şi făcînd cu supremă uşurinţă lucruri la care noi nu putem decît visa, identificîndu-ne în fantezie cu ei. Aşadar, contemplarea imaginilor (simulacrelor) sosite de la zeii fericiţi, producînd iubire, încîntare şi emulaţie, va fi aducătoare de mari plăceri (cum maxumis voluptatibus), după cum o afirmă şi epicureanul Velleius din dialogul Despre natura zeilor al lui Cicero. Prin urmare, fiindcă reuşeşte să obţină mari plăceri („în mişcare”) din contactul pur intelectual2 , dar deloc ireal cu zeii, cu care speră să se asemene cît mai mult, înţeleptul se va considera pe drept „prietenul” zeilor şi pe aceştia îi va privi ca pe „prietenii” săi. În acest fel, Epicur, deşi neagă providenţa, poate încuraja gîndul pios şi devoţiunea sinceră faţă de zei, odată ce sunt concepuţi în felul în care el îi concepe.

Toate acestea, cu o condiţie: iubirea şi admiraţia mistico-erotico-estetică despre care vorbim nu pot apărea decît dacă suntem siguri că zeii există şi sunt eterni şi preafericiţi; dacă, dimpotrivă, ne-am îndoi de existenţa lor, precum Protagoras, sau am nega-o cu totul, precum unii filosofi, ca Critias, Diagoras sau Theodoros, zis „ateul”, sau dacă am considera că zeii sunt răzbunători şi deci nefericiţi, ori nedrepţi, ori imperfecţi, ori că au pretenţia să fie adoraţi şi să li se aducă jertfe, întreaga admiraţie şi iubire pentru ei s-ar disipa împreună cu bucuria pe care o resimţim cînd ne gîndim la ei. Cum ai putea admira şi iubi ceva cu o existenţă îndoielnică ori ceva de care te temi sau care are defecte? Pentru Epicur cel puţin, aşa ceva e cu neputinţă. (Să ne amintim şi că îndoiala este unul dintre cei mai mari inamici, după el, ai fericirii, deoarece introduce nesiguranţa şi îngrijorarea.)

Aşadar, „există zei”, afirmă peremptoriu Epicur în Scrisoarea către Menoiceus, iar „cunoaşterea despre ei este evident㔠(3, 123). Dar în ce fel există ei? Oare există independent de noi, în anumite locuri ale spaţiului infinit, numite metakosmia (lat. intermundia), aşa cum a considerat întotdeauna interpretarea „tradiţională”? Sau, aşa cum au susţinut mai recent cîţiva savanţi şi mai ales A.A. Long şi D.N. Sedley în influenta lor carte, The Hellenistic Philosophers, zeii au numai o existenţă psihologică, fiind de fapt produsul minţii omeneşti, care proiectează anumite imagini (simulacre), extrase dintr-un ideal de perfecţiune omenească, pe care ulterior le receptează în vis, ca şi cînd ele ar proveni de la nişte existenţe reale?

Zeii sunt pur şi simplu produsul fluxurilor de simulacre cu formă umană care intră în minţile noastre şi formează în noi impresii idealizate ale unei existenţe în mod suprem fericite [...] Adică, ei devin zeii noştri cînd se adună în minţile noastre [...] Zeii, ca şi giganţii, sunt constructe mentale (thought constructs) [...] Depinde de noi să-i dotăm cu imperisabilitate, să-i „ţinem în viaţ㔠prin modul în care îi concepem. În concepţia lui Epicur, zeii fiecărei persoane sunt paradigmele propriului său scop etic – imaginea de sine pe care o viseaz㠖 sau modele idealizate a ceea ce ţinteşte să obţină în viaţă...3 

Această interpretare – foarte „modernist㔠– şi care are avantajul că explică anumite dificultăţi ale doctrinei sau contradicţii din textele pe care le avem s-a bucurat în ultima vreme de multă popularitate, „ba chiar ar reprezenta azi un fel de vulgată”, scrie, de pildă, José Kany-Turpin4 . Alţi interpreţi, totuşi – şi o amintesc aici pe Marianne Wifstrand Schiebe – au contestat vehement teoria. Ei au adus mai ales obiecţia, greu de înlăturat, că textele antice – fie ale lui Epicur sau ale epicurenilor, precum Lucretius, Philodemos, cît şi ale apărătorilor epicureismului din dialogurile lui Cicero, fie ale inamicilor şi doxografilor, precum Plutarh, Cicero, Diogenes Laertios, Aetius etc. şi sursele lor – nu suflă o vorbă despre zeii lui Epicur în termeni de thought constructs. În plus – adaugă Schiebe – „cine încearcă să-l convingă pe cel care se teme de zei că zeii nu ameninţă a acceptat odată cu aceasta şi presupoziţia celui plasat pe poziţia cealaltă: presupune că zeii există în modul în care acela îi înţelege (adică obiectiv)”.5 

La acestea mai adaug un argument nediscutat, mi se pare, şi oricum neluat în consideraţie de cei doi autori anglo-saxoni, dar care are o legătură esenţială cu comportamentul faţă de zei prescris de epicureni: Long şi Sedley presupun că Epicur, în general, a fost prost înţeles de urmaşi, crezîndu-se în mod eronat că el se referă la o existenţă a zeilor independentă faţă de oameni şi că, pe de altă parte, filosoful însuşi a păstrat o anumită ambiguitate prudentă asupra acestei existenţe, pentru a se feri de acuzaţia de ateism, care ar fi decurs din ideea sa despre zei ca thought constructs. Consecinţa ar fi că epicurenii de rînd, puţin avansaţi în studiu, care, ignorînd realitatea nedezvăluită de maestru, cred în caracterul obiectiv al zeilor, ar cunoaşte admiraţia neţărmurită faţă de zei despre care vorbeam şi, în consecinţă, ar avea acces la plăcerile supreme (maxumae voluptates ale lui Velleius).

Dimpotrivă, Epicur însuşi şi, eventual, alţi cîţiva discipoli apropiaţi şi avansaţi în studiul „fiziologiei”, precum Metrodoros şi Hermarchos, s-ar priva tocmai de aceste plăceri maxime, obţinînd mai puţine plăceri decît membrii de rînd, deoarece numai ei ar cunoaşte marele secret: zeii sunt constructe mentale! Într-adevăr, e greu de văzut cum ar mai putea cineva admira şi venera propria proiecţie mentală, atunci cînd el însuşi ştie că ea are acest caracter. Maeştrii hedonismului ar avea deci mai puţine plăceri decît discipolii cei mai neînvăţaţi! De asemenea, cum ar fi posibil, în acest caz, după spusa lui Epicur, să ne rugăm zeilor „în conformitate cu ideea unor naturi care ne depăşesc în valoare şi putere”, dacă am fi conştienţi că zeii nu sunt nici „naturi” (adică nu au o existenţă independentă), nici naturi superioare nouă, ci simple proiecţii mentale ale „idealurilor noastre etice”? Nu cumva ne-am venera conştient pe noi înşine, totodată înşelîndu-i conştient pe ceilalţi? În cel mai bun caz, dacă ar mai exista, plăcerea născută din contemplarea admirativă a zeilor fericiţi s-ar transforma într-un act narcisistic nedemn de un filosof, iar asta s-ar petrece în exclusivitate la conducătorii şcolii, dar i-ar cruţa pe epicurensii mai puţin avansaţi!

Rezultă din toate acestea un fapt important, negat implicit, bineînţeles, de teoria lui Long şi Sedley, negat explicit şi de unii critici din Antichitate ai epicureismului: şi anume pietatea reală, sinceră a lui Epicur şi a epicurenilor. Nu trebuie să gîndim aşadar precum Plutarh, care afirma:

Deoarece scopul discursului lui Epicur despre zei era să nu ne temem de zeu, ci să încetăm să ne tulburăm din pricina lui, cred că acest lucru s-ar întîmpla mai sigur la cei care neagă în totalitate existenţa zeilor decît la cei care cred că zeii există, dar au aflat că nu vatămă.

Plutarh se înşela: Epicur nu a introdus zeii fericiţi şi inactivi în sistemul său, ca să nu ne temem de ei; într-adevăr, dacă acesta i-ar fi fost scopul, ateismul ar fi fost o soluţie mai simplă şi mai economică pentru a-i convinge pe oameni să nu aibă teamă. Dimpotrivă, filosoful era convins a priori că zeii există în mod obiectiv, dar totodată a dedus de aici, prin analiza conceptului zeului, că natura acestuia, fiind perfectă, nu poate avea drept proprietăţi concomitente (symbebekota) decît fericirea şi imperisabilitatea, în timp ce activitatea, demiurgia şi providenţa sunt în contradicţie cu această natură. Cum ar putea, se gîndea de pildă Epicur, un zeu fericit să se îngrijească de oameni sau să guverneze lumea, cînd orice grijă înseamnă o întrerupere a fericirii? Cum ar putea el să se lase înduplecat de rugăciuni sau sacrificii, cum ar putea pedepsi, cînd ura, compasiunea sau răzbunarea caracterizează doar natura slabă a oamenilor?

Mi se pare deci complet fals să ne îndoim de credinţa adîncă şi de pietatea lui Epicur – atestată de multe mărturii –, cît şi de ostilitatea sa faţă de ateism. Vom respinge aşadar ideea că Epicur a fost un „liber cugetător” şi un ateu care, spre a-i elibera pe oameni de teama de zei, ar fi imaginat o teologie paradoxală de al cărei caracter mitic ar fi fost el însuşi conştient, dar că ar fi păstrat secretul mitului în mod oportunist, pentru a nu risca persecuţii din partea statului. Dimpotrivă, aşa cum am tot afirmat de-a lungul acestui eseu, Epicur a fost un credincios autentic şi un gnostic sui generis, susţinînd cu o convingere nestrămutată o doctrină teologică, pînă la urmă elitistă, anume că:

Lipsit de pietate nu este cel care suprimă zeii mulţimii, ci cel care adaugă (naturii) zeilor opiniile mulţimii.

În consecinţă, ne îndeamnă filosoful:

Să jertfim zeilor cu pietate şi cuviinţă acolo unde se cade şi să le facem după cuviinţă pe toate potrivit legii, fără să tulburăm deloc cu opiniile noastre legile în ceea ce ţine de fiinţele cele mai bune şi mai sacre. În plus, spunem că este şi drept, pornind de la afirmaţia de dinainte: căci în acest fel este cu putinţă ca, pe Zeus, natura muritoare să trăiască asemenea lui Zeus!

 1 „Et Épicurus, duquel les dogmes sont irréligieux et délicats, se porta dans sa vie trčs dévotieusement et laborieusement.”, Montaigne, Les essais, Livre de Poche, Paris, 2001, II, 11, p. 676.

 2 Să nu uităm că la Epicur orice contact intelectual se realizează prin intermediul unor simulacre foarte fine, care nu ating simţurile, ci ajung direct în minte.

 3 L&S, I, pp. 145-146.

 4 José Kany-Turpin, „Les Dieux”, în LE, p. 161.

 5 Marianne Wifstrand Schiebe, „Sind die Epikureischen Götter thought-constructs?”, Mnemosyne, vol. LXVI, fasc. 6, Brill, Leiden, 2003, p. 715.

(fragment din volumul Epicur şi epicureismul antic, introducere şi texte, care va apărea la Humanitas, sub auspiciile centrului „Traditio” al Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi)

© 2007 Revista Ramuri