Poeme
de Andrei Zanca
orientări
rând pe rând au abandonat întrebarea de ce instituind pe largul, seducătorul cum, spre a alina o rană mereu vie fiindcă, nu-i aşa doar un copil mai întreabă azi, de ce ...
întrebare răsfrântă mereu în afară acolo, unde se caută de milenii eroarea, vina
unde bolind de ignoranţa sporită de setea de-a exista, îşi trăiesc în avanpremieră temerile, dezastrele, ratarea, căci altfel
de unde ghesul unanim de a trezi şi nu de a acorda atenţie
adâncind permanent un rezervor de durere şi suferinţă, însă
ei continuă cu toţii a-mi vorbi de cor incurvatum in se
să fie viaţa doar o veşnică pregătire în vederea reîntoarcerii, când prin iubire dumnezeu însuşi devine vulnerabil?
şi dacă ne-am apleca peste noi, cum se apleacă el peste odraslele lui, să existe un răspuns plauzibil pentru suferinţă, unde dacă am avea o certitudine
am şi începe să negociem cu ea închizând astfel un cerc demonic, închizând într-o odaie, într-un tom totul, pe când dincolo de ele, afară pe-o pantă
se rostogoleşte uruind un uriaş motor târând cu el totul?
pesemne suferinţa ne împiedică să ducem totul de râpă, poate ajunge să ne trezim
răspunsul nicicum într-o convorbire nici într-o carte-n care azi, autorul e mai degrabă propriul lui negru
când fiecare făptură îşi poartă în sine valoarea şi calitatea unică recunoscută doar prin smerenie, poate
întrebarea reluată a copilului clamează o vedere panoramică uitată, poate
nu se moare succesiv, cum credem, ci ne stingem cu toţii în aceeaşi clipă
aidoma unei cărţi în care totul există simultan, însă doar în timp o poţi parcurge
totul fiind acceptare, dăruire atenţia nudă a inimii, poate
întrebarea s-ar stinge în răspunsul mut al iubirii, în favoarea morţii
poate venim pe lume cu o inimă deplină şi cu o minte încă în plină evoluţie
aici e iadul, şopteşte deodată unul împăciuitor ... să revenim la context moderează doct un altul rumoarea, însă
dacă contextul este pentru mine orizontul ce-mi mai rămâne decât compasiunea mereu devansându-l?
în acest moment, unul din ei s-a aplecat spre mine murmurând binevoitor: andrei, în viaţă trebuie să înveţi să te şi orientezi ...
să trecem aşadar mai departe
lumea, maidanezii şi aproapele
ploua uşor peste trotuare în lumina târzie a reclamelor. un bătrân s-a oprit lângă un vagant orb, a rupt un coltuc de pâine şi l-a înmânat omului. mulţumesc a şoptit acesta. şi eu, a murmurat bătrânul îndepărtându-se
când dărui firesc ceva, te inundă gratitudinea faţă de cel ce primeşte, unde tot ce este în jur e impregnat lent de noi fiecare frunză, fiecare făptură, fiecare câine molipsindu-se atât de bezna, cât şi de lumina din noi
ripostând pe măsură: năpârca muşcă doar înnebunită de năpârca din om
în această nepăsare sporită de lăcomie, viaţa şi chinul lor oglindesc lumea-n care trăim. § nici un muritor nu-şi poate arunca plasa dincolo de o moarte, spre a spune: ştiu
e încă aici, unde o certitudine se preschimbă deîndată în recluziune
doar vulnerabil poţi păşi în lumină, unde prin prezenţa deplină a inimii fiecare gest e sacru
e ieşire din mortificare.
si-atunci, cât din rostirea mea aparţine vieţii, cât morţii oriunde aş fi, dincolo de mine, mereu?
oare ce visa acel om, de unde îşi aducea visele un orb din naştere, ca el?
alt grai. de neîmpărtăşit, însă nu se ascunde aici o mare parte din tainele şi neliniştile, care ne bântuie? §
când renunţi a mai privi lumea prin ce se exaltă drept eu începe Vederea
auzi ce-i dincolo de cuvinte
nu ce spun aici are însemnătate. ce trezeşte în fiecare spunerea.
unde nici un fir de iarbă nu e identic cu altul mulţi îşi mai spală însă şi azi mâinile, deşi
doar când a sosit primul misionar pe insule a început păcatul, într-adevăr
cine ţi-a spus că eşti gol?
nu cel care întreba şi mai întreabă.
de atunci, încă nu s-a scurs clipa
cine poate silabisi numele unduind în ecoul unui puls, acelaşi şi mereu reînnoit în clipă?
războiul civil din inimă continuă
înstrăinarea de duh
începe în minte ...
nu te du încă. pun doar cartofii la fiert. § el înlătură un bolovan de pe podeţ. nu-l va cunoaşte niciodată pe cel ce va veni după el
nici nu-şi va zice că a făcut o faptă bună.
nici un neam şi nimeni nu e favorizat.
şi plouă şi ninge egal peste pământ şi ape
şi-acelaşi aer încă-l mai respirăm cu toţii
cine iubeşte aşadar prin noi?
totul pare a fi mereu mai mult vedere decât făptuire, şi nimeni
nimeni nu poate zice că are mâinile curate. § de lumină amânată ne va durea bezna în clipa din urmă
şi e clipa înfăţişării de sine în decantarea lui necruţătoare îmblânzită mereu de o uitată tandreţe. § binecuvântez aşadar nenumăratele chipuri ale adevărului
prin care, mulţumită graţiei ni se acordă şansa de a rămâne mereu vii.
să recitim basmele copilăriei.
splendoarea, deşi-n clipă
are mereu bătaia
mai lungă
lung drumul în urmă
lung drumul în urmă şi văd azi, cum ne pierde neputinţa de a resimţi lumina-n adânc
de-a presimţi în altul schimbarea la ochi
de-a ne ruga doar pentru o sporire-a iubirii, teama
însămânţată de timpuriu acasă, pe stradă, în aşezări nerăgazul, neoprirea neputinţa de-a pricepe
în faţa unui banc de peşti unduind şi ţâşnind brusc într-o nebănuită direcţie
nici un peşte răpitor nu are şanse câtă vreme nu separă pe unul din această flotilă vie
ne împrăştie, ne face să ne vânăm între noi, însămânţând discordia şi setea după o iubire favorizată, până la fratricid foamea, frigul, frica, un eu aşadar, mereu niciodată lumina din noi cine ...
|