Dumitriţa Stoica îmbină armonios activitatea literară cu cea didactică, publicând manuale pentru liceu, romane şi proză scurtă. În anul 2011 aduce în faţa cititorilor Nu mă atinge, iar în 2018 ne propune romanul La marginea lumii.

Cartea se constituie asemenea unui jurnal scris de o copilă pasionată de literatură în perioada comunistă. Amintirile se derulează din septembrie până în martie şi urmăresc aspecte obişnuite ale lumii de atunci. Prin ochii copilului sunt observate, parcă involuntar, activităţile, evenimentele, dar şi tradiţiile vremii. Septembrie deschide romanul. Astfel, este surprins începutul noului an şcolar, aşa cum îl percepe eleva naratoare: „Am o cămaşă nouă de poplin, e moale şi lucioasă şi mă simt foarte bine cu ea şi cu cravata roşie cu inel alb, transparent şi cu insigna prinsă-n piept. Pe piept îmi atârnă şi şnurul galben şi pe umeri am nişte trase. În clasa a patra şnurul era roşu, pentru că eram doar comandantă de grupă. Doamna a zis că o să mă propună anul acesta comandantă de unitate, fiindcă sunt cea mai deşteaptă din şcoală, dar eu nu vreau, mie îmi place doar comandantă de detaşament”. Descrierea vestimentaţiei ascunde acea fericire din ochii fiecărui copil ce îmbracă o hăinuţă de sărbătoare în prag de nou an şcolar.

Educaţia funcţiona după regulile impuse de comunism, Am cravata mea, sunt pionier răsunând în toată şcoala. Practica agricolă nu este nici ea omisă de autoare. Copila care participă la această activitate nu este încântată de ceea ce trebuia să facă, dar nici nu se plânge, deja a devenit o normalitate pentru ea, integrează cu uşurinţă practica agricolă în calendarul şcolar. Uşoara nemulţumire pe care o are este insignifiantă: „Două săptămâni mergem la cules de porumb, de-abia după aceea vom face ore. Nu prea îmi place”. Aşadar, fata este familiarizată cu tot ceea ce se întâmplă în jur şi acceptă. Vârsta fragedă determină această acceptare a cutumelor societăţii în care trăieşte. Viaţa modestă pe care o ducea familia nu este un subiect asupra căruia insistă, ci este doar o componentă a existenţei sale: „Nu vor să bage atâtea lemne pe foc, că pot să dorm cu ei, ce atâta risipă?”. Şi întreruperea curentului devenise firească, singura nemulţumire este generată de faptul că lectura era redusă noaptea: „Nu mai pot să citesc până noaptea târziu, de multe ori nici nu e curent şi stăm cu lampa până pe la nouă (...)”.

Obiceiurile de iarnă nu lipsesc din roman, acestea fiind oricând un motiv de bucurie pentru fiecare copil. Dumitra Vasile prezintă familia, şcoala, colegi, prieteni, oameni din sat. Jurnalul, ce se întinde pe o perioadă scurtă, reprezintă o poveste realistă şi puerilă, iar copila este captivată doar de lectură. Pasiunea pentru cărţi este singurul sentiment care se poate distinge limpede. Divina comedie, Mizerabilii, Regii blestemaţi, Misterele Parisului sunt doar câteva titluri care demonstrează dragostea pentru literatură. Toate celelalte aspecte amintite de naratoare sunt lipsite de implicarea afectivă a acesteia.

Romanul realizează o scurtă radiografie a vieţii obişnuite din perioada comunistă, aşa cum este ea redată de eleva naratoare. Copilul schiţează un tablou al timpului şi spaţiului în care trăia, fără să se plângă, fără să se revolte, fără să caute vinovaţi. Atitudinea fetei este determinată de momentul la care ea surprinde totul – copilăria. Aceasta se naşte şi creşte după regulile impuse de sistemul politic de atunci şi pare că acceptă cu naivitate. De fapt, acceptarea şi naivitatea sunt înşelătoare. Toate evenimentele din carte au rolul de a evidenţia defectele acelei politici, neajunsurile, suferinţa. Realitatea este văzută mai clar prin ochii unui copil, sinceritatea sa fiind de necontestat. Tonul pueril ascunde adevărul trist al României de ieri. Naratoarea se află la marginea lumii şi aşterne cu exactitate în paginile unui jurnal tot ceea ce vede, fără să fie influenţată de ceva sau de cineva. Ea este detaşată emoţional de orice surprinde. Dumitra Vasile pare liberă în comunism, libertatea putându-şi-o oferi singură doar prin lectură. Cărţile sunt cele ce o ajută să se aşeze la marginea lumii.

Autoarea, Dumitriţa Stoica, creează un roman realist, scoţând la suprafaţă o pagină sumbră din istoria ţării într-un mod prietenos.