Fiindcă îl minimalizase de mai multe ori pe Nichita Stănescu, eu ar fi trebuit să fiu duşmanul numărul unu al lui Gheorghe Grigurcu, iar dânsul, principalul meu denigrator. Soarta ne-a întâlnit în 1990, în mai, în redacţia Vieţii Româneşti, unde mă angajasem la o lună după domnia sa. Am făcut cunoştinţă şi i-am dăruit o carte cu autograf. Eu venisem de la comunişti, dumnealui, de la disidenţi. Nu ne-am antipatizat instantaneu, nu am angajat prudenţă în relaţie. După o săptămână, a apărut o cronică a dânsului, la cartea mea, în Dreptatea. Mă acceptase cu prietenie. În mai puţin de o lună, ajunsesem să hoinărim împreună pe străzile Bucureştiului şi petrecusem câteva nopţi stând de vorbă pe terasa Palatului Vernescu sau, tot pe Calea Victoriei, la restaurantul Caraiman, în unghi drept cu Salonul Spaniol. Am descoperit împreună că avem multe valori literare în care credem deopotrivă. Sunt de atunci douăzeci de ani şi nu ne-am călcat niciodată unul pe altul pe bătături. Evitând ceea ce ne desparte, în lungile noastre discuţii am ajuns să ne bucurăm împreună din motive cărturăreşti. Puiu s-a dovedit a fi un domn. Cezar Ivănescu mi-a mărturisit, într-un moment de prietenie relaxată, că nici pe el nu l-a antipatizat Gheorghe Grigurcu, din cauza prieteniei lui Cezar cu Marin Preda. Ba chiar îi era recunoscător lui Puiu pentru comentariile la opera sa. Cum să nu te bucuri la aniversarea unei asemenea personalităţi?! Cum să nu-i urezi La mulţi ani?!