Antologia prefaþatã de Bogdan Creþu, Bãutorii de absint, apãrutã la Paralela 45, 2007, cuprinde „cinci poeþi nedogmatici“: Traian T. Coºovei, Nichita Danilov, Ion Mureºan, Ioan Es. Pop ºi Liviu Ioan Stoiciu. Este „o antologie de grup“, fiindcã pune optzecismul sub semnul continuitãþii. Dacã „Aur cu diamante“ este emblematicã pentru ideea de generaþie postmodernã, de provocare a modernismului anilor ’60 sau ’70, Bãutorii de absint nu se supune, procustian, teoretizãrilor excesive, canonice, pe linia ilustratã de „mãrcile“ pornite de la centru, din orizontul exclusivismului bucureºtean. Iatã cum concepe Bogdan Creþu antologia de faþã, compartimentând-o din perspectiva unei continuitãþi, a unui organism viu cu predecesori ºi revãrsãri în þesãtura altor generaþii: „Dacã avem în atenþie asemenea autori, teamã mi-e cã s-ar putea sã constatãm cã optzecismul marcheazã un moment de continuitate faþã de ceea ce s-a scris înainte ºi, în egalã mãsurã, faþã de ceea ce a urmat. Scriitorii amintiþi au asimilat lecþia înaintaºilor, a ºaizeciºtilor, printre alþii, ºi ºi-au scris opera onest, fãrã a-i atribui sarcini polemice“. ªi, dacã postmoderniºtii optzeciºti sunt conºtienþi de jocul manierist, de istoria poeziei româneºti recititã în cheie parodicã, ironicã, nu putem face abstracþie de vocile unei ascendenþe insinuate în structura textelor nouãzeciºtilor sau ale tinerilor douãmiiºti. Aceastã antologie „poate marca începutului unei reevaluãri critice a poeziei generaþiei ’80.“ Fiindcã postmodernismul este atent atât la dimensiunea poieticã a textelor, cât ºi la încãrcãtura afectivã, a spiritului susþinut prin trãiri lãuntrice. Dincolo de vârsta poeþilor antologizaþi, dincolo de generaþiile cãrora le aparþin, cei cinci autori sunt tributari echinoxismului sau scriitorilor generaþiilor precedente. Adesea, regulile jocului postmodernist sunt încãlcate, iar facerea poemelor suportã asediul imperceptibil al sunetului bacovian, al gestului teatral ºi tenebros al lui Emil Botta sau al repetiþiilor obsedante din textele lui Nichita Stãnescu. În poemele lui Traian T. Coºovei sunt evidente urme ale „necuvintelor“, ale tonului galant ºi sentimental amintind „dulcele stil clasic“. Traian T. Coºovei, poetul format în spaþiul cenaclului bucureºtean, postmodernist din linia întâi, nu abandoneazã rafinamentul imagistic, reflexivitatea versului construit cu migalã de bijutier, tãind felia de viaþã sau susþinând-o metaforic. Oglinda, zborul, fantasma, scara, fotografia, parcul, labirintul sunt teme ale manierismului unei generaþii anterioare filtrate borgesian, ironic, sorescian. O poezie precum Stare de spirit nu poate face abstracþie de înaintaºi. Poetul deconstruieºte fãrã sã alunge aura sentimentalã, ia în rãspãr cu blândeþea discipolului care nu i-a uitat pe maeºtri: „Aceastã toamnã a îngãlbenit toþi îndrãgostiþii din parc, / i-a învins ºi i-a alungat. / Blând, inima mea rupe gâtul ºi braþul statuilor / Blând, inima mea a clãtinat copacii ºi i-a desfrunzit. / O, lasã-te la pãmânt, / lasã-te acoperitã de toamnã / ºi pãrul lasã-þi-l lung ºi pieptãnat de duhuri... / Întinde un pat de frunze uscate / pentru inima mea obositã de nu ºtiu ce bãtãlie de la Rovine“.

Nichita Danilov aduce în versurile sale viziuni apocaliptice, mãºti stranii. Autorul volumului Arlechini la marginea câmpului este un expresionist, fiindcã spaþiul sãu poetic este încãrcat de aluzii biblice, de voci profetice, de fiinþe bizare, de „întâmplãri“ care, pornind de la coordonate reale, înalþã un eºafodaj spiritual împãienjenit de interogaþii, de paranteze, de personaje biblice. ªi el îmbinã jocul mãºtilor cu meditaþia despre condiþia umanã într-un timp amintind un sfârºit de lume. Universul este strãpuns dintr-un impuls erotic, dintr-o nãzuinþã blagianã: „De la fereastra pãrului tãu / mã aplec peste / cea mai înaltã margine / a tuturor lumilor... // Groapã adâncã / din adâncul cel mai adânc / din care urcã / îngeri cu capul de lemn / pe treptele strãlucind de luminã... // ªi cortina de purpurã a înserãrii / se lasã peste oraºul / în care un Dumnezeu orb / leagã trecãtorii la ochi / cu urne de cenuºã“ (De la fereastra).

Un poet ale cãror versuri nu înceteazã sã penduleze între margini de lume ºi zone de iluminãri cereºti este Ion Mureºan. Spaima, semnele prevestitoare, iarna, cerul, poezia, copilãria sunt temele celui care a scris Poemul de iarnã, un strigãt existenþial, o comuniune între confesiune ºi þesãtura vizionarã proiectatã din interior, destrãmare de spaþii ºi timpuri, de experienþe existenþiale. Iatã o construcþie metatextualã, dar feritã de risipa de tehnici fastidioase, aseptice. Poezia este însã viaþa în înfãþiºãrile ei tenebroase ºi ispititoate: „Toatã viaþa am adunat cârpe sã-mi fac o sperietoare / în amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desãvârºeam / lucrarea grãmada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul / uneori / când adormeam iar acum când a gata noapte de noapte / sting lumina ºi numai bãnuind-o acolo încep sã urlu de spaimã“ (Poemul despre poezie).

Nouãzecistul Ioan Es. Pop scrie un text despodobit, la frontiera dintre tãcere ºi cuvânt, dintre confesiune ºi spirit. Limbajul este þinut în frâu, traversând obstacole, eschivându-se, încãrcându-se de reprimãri afective, gata sã explodeze. Poetul sapã necontenit galerii prin care „simþurile mici“ sã strãbatã de la întuneric spre luminã. Poate cã numai spectrul bacovian transpare în „soarele închis ºi greu al lumii noastre“, în „vremea lumilor livide“, în resemnãrile cântãreþilor care ºi-au pus la instrumente „maþe de vitã“. Lumea seamãnã cu o mãcelãrie în care fiinþele înghit „creierii ºi carnea animalului rãpus“, cu tulburãri paroxistice „ca o placentã aruncatã la gunoi“. Universul este bolnav, ochii se deformeazã, lumina nu pãtrunde pânã la ei, iar somnul instaleazã o stare larvarã: „ºi dorm acum pentru cã mâine urmeazã / ºi mâine sã dorm ºi în molusca pernei / nu mai conteazã dacã eu sunt eu - / salteaua se umflã ºi mã scufundã încet în / întunericul ei dulce, fãrã speranþã, fãrã vedere, / se-nchide deasupra ºi se lipeºte ca un plic la cãldurã...“

Liviu Ioan Stoiciu apropie textul poetic de structura carnavalescã, de strigãtul pieþei ºi al mãruntaielor, de coborârea pe pãmânt a zeilor împrãºtiind mãscãri, exprimându-se prin reacþii fiziologice, printr-un limbaj al trupului, al cãrnii, al oralitãþii debordante, rabelaisiene. În spaþiul poeziei pãtrund construcþii argotice, interjecþii, stilul indirect liber, autentica fugã în timp ºi spaþiu, autentica risipã de cuvinte care nu se mai aleg, ci izvorãsc din mãruntaiele tribului din „zidurile labirintului în ruinã“. Sensurile se contureazã din aceste întreruperi, din linii frânte, din poticneli ale limbii care nu mai are forþã persuasivã, dimpotrivã, întreþine un nimb destrãmat, o aurã zdrenþuitã. Trecutul ºi prezentul compun un bâlci al deºertãciunii: „La ce mã tot împunge valul din / interior: aducerile aminte, de care mã feresc sau nu mã feresc, / prefãcute, au rãtãcit patalamalele ºi / se încalecã... O, mari lucrãri: vremuri / rãmase / în urmã, cu personaje de turtã dulce ºi chinoroz. Personaje / din folclor... Care þineþi la bunãstarea / sufletului? Memoria îmi joacã mereu / feste: o femeie durdulie, tânãrã, prin lanul de floarea - / soarelui, se îndreaptã sau nu se îndreaptã spre râul bãltit, cu nenumãrate rotocoale, care / te introduce în cealaltã / lume? Lume a strãmoºilor“ (În curând apar giganþii).

Antologia Bãutorii de absint aminteºte tabloul lui Fantin – Latour, Le coin de table. O imagine de grup adunând vârste creatoare. În prim-plan, Verlaine ºi Rimbaud. Susþinându-se, dincolo de distanþe generaþioniste, de structuri poetice. În colþul acela de masã, printre figuri uitate, împãrþind spaþiul ºi timpul. Bând absint, privind spre tãrâmuri necunoscute: „O saisons, o châteaux, / Quelle âme est sans défauts?“