Acest interviu a fost realizat on-line în zilele de 30 decembrie – 2 ianuarie. Nu toate întrebãrile au fost puse de la început, cele mai multe au fost provocate de rãspunsurile anterioare.

Horia Gârbea: Dragã Petru Cimpoeºu, fiind unul dintre cei mai bine cotaþi autori români de literaturã, simþi cã ai devenit un brand? Influenþeazã lucrul acesta scrisul tãu?

Petru Cimpoeºu: Îmi cer scuze cã încep prin a-þi rãspunde cu o întrebare: bine cotat de cãtre cine? Cãci, dacã te bine-coteazã Mihai Tatulici e una, apari la televizor, eºti suit în topuri, devii un fel de vip, iar dacã te apreciazã nu ºtiu ce critici tineri e altceva, rãmîne o chestiune între tine ºi cei cîþiva cititori ai revistelor literare. Nu, dragã Horia, nu am devenit un brand ºi cea mai plãcutã consecinþã a acestei stãri de lucruri este cã nu simt presiunea brand-ului asupra bietelor mele putinþe scriitoriceºti.

H.G.: Am prins aluzia. Dar nu Tatulici face topul, ci tot confraþii întrebaþi de niºte institute de sondaj.

P.C.: Alo! Sondajele de opinie nu le fac cei întrebaþi, ci aceia care întreabã. Fiindcã rãspunsul depinde întotdeauna de modul cum e pusã întrebarea. Nu de puþine ori, depinde chiar de tonul întrebãrii. Paregzamplu, fenomenul Cãrtãrescu. Nu am nimic cu Cãrtãrescu, dimpotrivã, apreciez cã este unul din cei mai importanþi scriitori români actuali, dar orice articol de gazetã ar apãrea despre viaþa literarã, hopa, vezi ºi poza lui alãturi. Asta nu înseamnã cã el are vreo vinã. Asta e un reflex al unor gazetari care, pot paria pe cît vrei, nu au citit mãcar o paginã de Cãrtãrescu.

H.G.: Eu credeam cã faci aluzie ºi la mine. Mã refeream însã la promovarea volumelor tale de cãtre cele mai mari edituri. A apãrea cu „hard-cover” la Polirom ºi a lua douã premii ale USR într-un cincinal e ceva, nu fi modest! Întrebarea este însã acum, apropos de receptarea realã, cea criticã: þi se pare cã s-a scris corect despre cãrþile tale? Profund sau superficial? Comprehensiv sau pe deasupra (ºi un elogiu poate veni dintr-o receptare eronatã)? Poþi da cîteva exemple?

P.C.: Nu-s modest deloc – ºi cel mai bine ºtiu eu însumi asta. Încerc doar sã fiu realist sau mãcar sã par astfel. Din cauzã cã despre cãrþile mele s-a scris destul de mult, s-a scris în toate felurile, profund ºi superficial, comprehensiv ºi la nimerealã, ba chiar ºi cu oarecare ostilitate pe alocuri. Vrei exemple? În revista Ateneu din Bacãu nu a apãrut pînã în prezent nici o cronicã la romanul „Simion liftnicul”. Iar cînd se jurizau premiile anului 2001, un amic de la Piatra Neamþ, membru al juriului, s-a opus din rãsputeri ca romanul meu sã fie premiat. Cea mai severã recenzie la romanul „Povestea Marelui Brigand” a fost publicatã în revista Vatra, sub semnãtura lui Radu Mareº, la vremea aceea redactor-ºef al editurii care îmi publicase cartea. Nu-s eu în mãsurã sã fac judecãþi asupra judecãþilor care mi se fac. Pot doar spune cã apreciez mai cu seamã lectura atentã ºi inteligentã a unor tineri sau mai puþin tineri critici, de la Nicolae Bârna la Mircea A. Diaconu sau Daniel Cristea-Enache ºi de la Paul Cernat la Andrei Terian sau Bogdan Creþu. Echipa de la revista Cultura mi se pare, dacã e sã fiu sincer pînã la capãt, cea mai valoroasã. Cînd Teodora Dumitru, Goldiº, Iovãnel sau Sturza te criticã, o fac atît de inteligent încît nu te poþi supãra.

H.G.: N-am încotro ºi îþi dau dreptate. Ce anume consideri cã a determinat succesul tãu internaþional? Te aºteptai? Ce este „exportabil” în scrisul tãu?

P.C.: Cred cã nu e vorba (încã!) de un succes internaþional, ci, mai simplu, de succesul romanului „Simion liftnicul” în Cehia. O traducere bunã ºi o problematicã oarecum asemãnãtoare a cititorilor din România ºi a celor din Cehia par sã fi stat la baza acestui succes. Dar ºi un pic de noroc. În plus, romanul meu seamãnã cu unele cãrþi din literatura cehã, iar criticii de acolo au observat asta. Exportabil în scrisul meu ºi-al tãu ºi-al altora e, dupã cît mi se pare, specificul local ºi o anume lizibilitate a textului. În general, proza româneascã e prea contorsionatã ºi prea crispatã, prea „intelectualã”, chiar ºi atunci sau mai ales atunci cînd se pretinde autoficþiune. Iar „intelectualismul” ascunde de obicei lipsa talentului. Dar te rog sã observi ghilimelele. Cãci existã ºi unele excepþii, cum a fost Gheorghe Crãciun, intelectual deosebit de rafinat ºi un scriitor cu talent (deºi mã îndoiesc cã i-ar fi plãcut sã se spunã despre el cã e talentat).

H.G.: Iar subscriu întrutotul. Sînt planuri de a fi traduse cãrþile tale ºi în alte limbi? Faci ceva sã le provoci sau se ocupã altcineva (editurile, ICR etc.)? Te-ai gîndit sã contactezi un agent literar?

P.C.: Nu am cunoºtinþã decît de traducerea în Cehia, anul acesta, a romanului „Christina Domestica ºi Vînãtorii de suflete” ºi de faptul cã „Simion liftnicul” a intrat în programul Strega Europeo, urmînd sã fie tradus în limbile þãrilor nou aderate la UE – dar nu ºtiu cînd se va întîmpla asta. Probabil cã se ocupã cineva de aceste lucruri, de vreme ce se întîmplã, dar nu-s eu acela. Iar o sã zici cã fac pe modestul: nu mã preocupã gestionarea brand-ului meu. Cred cã de asta trebuie sã se ocupe editurile, instituþiile specializate ºi în tot cazul oameni calificaþi. ªi, te rog sã mã crezi – sau dacã nu, întreabã-i pe ei –, nu le bat toatã ziua la uºã ca sã-i întreb cum le merge treaba. M-am gîndit sã contactez un agent literar, dar problema e: de unde sã-l iei? Pînã la urmã m-a contactat agentul literar pe mine, deocamdatã unul care se va ocupa numai de spaþiul german. Sã vedem. Nu-þi pot da nume, fiindcã nu am semnat încã un contract.

H.G.: Ai ajuns sã conduci cultura unui judeþ cunoscut mai ales prin finanþe ºi fotbal! Cît îþi e de greu, nu te încurcã din scris, nu te amãrãºte uneori postura? De ce ai acceptat? Iei în calcul sã te dedici cîndva doar prozei?

P.C.: Rãspund mai întîi la partea a doua (sau a treia) a întrebãrii: o sã mã dedic exclusiv prozei în momentul cînd mã vor da banii afarã din casã. Nu conduc cultura niciunui judeþ. Sunt director executiv al Direcþiei Judeþene pentru Culturã, Culte ºi Patrimoniu Cultural Naþional Bacãu, iar în titulatura acestei instituþii singurul cuvînt care spune adevãrul (ºi acela, parþial) este cuvîntul Patrimoniu. Celelalte sunt niºte vestigii ale unor mai vechi statute ºi organigrame. Instituþiile judeþene cunoscute sub numele de Direcþii de Culturã nu se mai ocupã de ani buni de culturã, nu mai sunt operatori culturali, nici ordonatori de credite, nu mai au competenþe nici mãcar în supravegherea actului cultural. Da, mã încurcã ºi mã amãrãºte postura asta, însã nu prea am de ales.

H.G.: În acest caz de ce ai primit sã te ocupi de asta? Poþi sã faci ceva pentru a acoperi cu sens cuvîntul „culturã” din titulaturã?

P.C.: Am primit sã mã ocup de asta fiindcã trebuie sã mãnînc o pîine, iar romanele, brand-ul, recenziile favorabile etc. nu-mi dau de mîncare. Probabil ºtii, pînã mai acum un an lucram ca IT la Petrom, dar dupã privatizare s-au fãcut restructurãri ºi ar fi trebuit sã mã mut la Bucureºti ca sã-mi pãstrez postul. Nu m-a lãsat soþia, nici pe mine nu prea mã trãgea inima, aºa cã am profitat de ieºirea la pensie a fostului director de la Direcþia de Culturã ºi m-am prezentat la concurs. Pot sã fac, în anumite limite, cîte ceva pentru cultura bãcãuanã – cãci acolo e aria mea de competenþã – ºi chiar fac. Avem o micã galerie unde organizãm expoziþii, am publicat o bibliografie George Bãlãiþã, am organizat un turneu prin ºcolile bãcãuane pentru a le explica elevilor de ce e nevoie sã conservãm patrimoniul cultural, am iniþiat, împreunã cu Filiala Uniunii Scriitorilor, o serie de întîlniri sub genericul „Salonul Artelor” ºi, dacã o sã am un pic de noroc, poate voi înfiinþa un centru cultural sau un muzeu al culturii bãcãuane.

H.G.: Eºti unul dintre scriitorii care se pricep la IT ºi ai o paginã web remarcabilã. Iniþialele tale par o predestinare: PC ?. Ce crezi despre cãrþile/revistele în format electronic? Cînd estimezi cã ele vor domina numeric cãrþile de hîrtie? În cît timp le vor înlocui complet? Ce zici despre audio-book?

P.C.: Ar fi fost cazul sã dai ºi adresa, ca sã-mi faci un pic de reclamã. Pagina aceea e conceputã de fiu-meu, nu de mine. Eu doar o actualizez, cînd ºi cînd. Trebuie sã recunosc cã majoritatea revistelor pe care le citesc sunt cele de pe internet. Dar le citesc pe cele care au ºi varianta pe suport de hîrtie. E aºa, un fel de asigurare cã n-o sã dau numai de veleitari. Deºi, dacã stau sã mã mai gîndesc un pic, sunt mai mulþi veleitari „pe hîrtie” decît „pe internet”. Cãrþile digitale vor înlocui cãrþile de hîrtie cam în zece, cincisprezece ani, adicã atunci cînd vor deveni la fel de uºor de utilizat. Dar, atenþie, nu le vor înlocui integral, aºa cum ceasurile digitale nu au înlocuit integral ceasurile mecanice. ªtii cã acestea din urmã sunt acum cele mai scumpe, o marcã de lux, da?

H.G.: Uite cã îþi dau adresa, www.cimpoesu.ro/petru, ºi îl felicit pe fiul tãu. Pînã sã ajungã al meu sã-mi facã situl estimez cã vor trece 15 ani. Poþi sã-mi spui cam cîþi vizitatori ai pe sãptãmînã, pe lunã? Ai fani? Ai inamici în lumea literarã?

P.C.: Nu pot sã-þi spun nimic despre vizitatori, fiindcã nu ºtiu, nu contorizez. Pur ºi simplu, mi-am pus marfa pe tarabã, în aºa fel încît, dacã intereseazã pe cineva, sã poatã lua – gratis. Nu ºtiu nimic despre presupuºii mei fani. Nu primesc scrisori de la admiratoare, nu port corespondenþã cu cititorii mei. Mi-a scris unul odatã, de la Oradea, despre personajul feminin al romanului „Firesc”, omul pãrea cam sãrit, se îndrãgostise de eroina mea, am încercat sã închei cît mai repede... Cît despre inamici – puþini dar buni! Îl socotesc printre ei pe Ion Bogdan Lefter, pe care altminteri îl apreciez ca profesor ºi critic literar. Dar omul ãsta mã obstrucþioneazã de mulþi ani, poate chiar din vremea cînd ne-am întîlnit într-o tabãrã literarã a UTC-ului. Sau i-o fi fricã de mine? Zic ºi eu, îmi dau cu presupusul.

H.G.: Scrisul tãu e unul foarte special, foarte original, aparte. Îþi recunoºti totuºi unele influenþe? Vreun maestru? Un grup literar care te-a ajutat sã te formezi? Simþi cumva cã ai creat la rîndul tãu discipoli sau epigoni?

P.C.: Am cam mulþi maeºtri, fiindcã nu scriu într-un singur registru. În timp ce scriam „Povestea Marelui Brigand”, modelele mele erau Thomas Mann, Musil sau, de la noi, Bãnulescu ºi Bãlãiþã. Pentru „Simion liftnicul” sunt dator unora ca Hrabal, Bulgakov, dar ºi Eugen Seceleanu, care a publicat în anii ºaptezeci un roman foarte nostim, „Eternitate localã”, astãzi complet ignorat. Declicul s-a produs totuºi dupã lectura unei cãrþi a lui Rilke intitulatã „Povestiri despre Bunul Dumnezeu”. Pentru „Christina Domestica” i-am convocat pe Vonnegut jr. ºi pe Joseph Heller, dar am folosit ºi unele resurse rãmase de la Simion-ul meu... Nefrecventînd grupuri literare, nu am fost nici ajutat, nu am rãmas nici dator. Am mai spus-o într-o altã împrejurare, ca scriitor sunt propria mea creaþie. Nu am discipoli, dar asta nu mã împiedicã sã observ cã se produc anumite schimbãri în proza româneascã actualã, schimbãri care, în linii mari, îmi confirmã intuiþii mai vechi – sau dacã vrei, mã confirmã. Dar nu vreau sã fiu maestrul nimãnui. Literatura e un risc pe cont propriu – a spus-o puþin altfel Adrian Pãunescu, în urmã cu vreo treizeci ºi cinci de ani. O mai fi spus-o ºi altcineva, dar eu de la el o ºtiu.

H.G.: M-ai fãcut curios cu Eugen Seceleanu, necunoscut mie! Mãrturisesc cã ºi tu mi-erai necunoscut pînã la Povestea Marelui Bri-gand. Am citit-o la îndemnul lui N.Breban. Dar Simion liftnicul mi-a plãcut mult mai mult ºi de atunci te-am considerat în top. Am ºi eu topul meu, nu numai Tatulici. De-aici derivã douã întrebãri. Prima: cum explici cã în cazul tãu succesul a venit la o vîrstã maturã? De obicei la români debuturile sînt fulminante ºi urmate adesea de pleoºtiri... A doua: mai poþi cita cazuri de scriitori de azi foarte nedreptãþiþi, de valori mari rãmase în obscuritate? Dacã vrei ºi nu te temi, poþi cita ºi cazul opus: autori intens supralicitaþi.

P.C. Întrebarea ta cu succesul la o vîrstã maturã, dupã debutul în anonimat, a devenit un loc comun. Aproape de fiecare datã cînd dau un interviu, mi se pune întrebarea asta, iar eu mã vãd nevoit sã rãspund de fiecare datã la fel, din simplul motiv cã nu pot inventa alt adevãr. Dragã Horia, eu sunt un scriitor fãrã pile. Am debutat prin concurs, în 1983. Lucram încã la întreprinderea de foraj din Moineºti cînd am trimis manuscrisul prin poºtã la Editura Junimea, nu cunoºteam pe nimeni de acolo. Nu cunoºteam pe nimeni nici în Bucureºti, am trimis cãrticica mea, „Amintiri din provincie”, cîtorva reviste, unele au binevoit sã mi-o comenteze, altele nu. La ora aceea, lumea literarã cãsca gura la jucãrele textualiste de tip „Desant 83” ale unora ºi altora din cenaclul lui Crohmãlniceanu, cãrora Manolescu le dedica recenzii elogioase de cîte o paginã de revistã, cînd sã-l mai vezi ºi pe Cimpoeºu? În 1985 am publicat la „Cartea Româneascã” romanul „Firesc”, a avut oarecare succes, a luat ºi niºte premii, dar tot aºa, de rangul doi. Pe vremea aceea, un roman realist era cumva un anacronism, mai ales dacã autorul era unul tînãr ºi trãia în provincie. Prin urmare, anonimatul meu din anii optzeci se explicã prin supralicitarea autorilor „junimiºti”, cei mai mulþi dintre ei bucureºteni sau studenþi la Universitatea din Bucureºti, cei mai mulþi dintre ei mediocri sau submediocri, fãcuþi iar nu nãscuþi, produse de laborator. Un mare poet nedreptãþit, Cristian Simionescu, trãieºte la Bîrlad. Un prozator supralicitat, cel puþin deocamdatã: Florina Ilis. Nu am reuºit sã citesc „Cruciada copiilor”, o carte plinã de locuri comune ºi plictisitoare. Ajunge.

H.G.: Aici cred cã eºti prea drastic. Mie îmi place proza Florinei Ilis. Cred cã ne apropiem de final. Îþi mulþumesc pentru interviu. Mai am douã întrebãri. Prima e banalã dar inevitabilã: ce scrii acum, ce vrei sã mai scrii, ce vei publica în 2008?

P.C.: Chiar zilele acestea încerc sã duc la capãt o „ficþiunei ilicitã” cu titlul „Fenomenologia Invizibilului”, ultima din volumul care ar urma sã aparã pînã-n varã la Editura Polirom. Dupã ce voi încheia lucrul la volumul de prozã scurtã, poate mã apuc de un nou roman. Am de ales între un roman de dragoste ºi unul autobiografic, amîndouã în stand-by de mai mulþi ani.

H.G.: ªi ultima, între noi, inginerii: nu þi se pare cã meseria asta de scriitor e cam urîtã ºi cam periculoasã pentru sãnãtate? Te gîndeºti vreodatã, mai rar sau mai des, sã o laºi baltã ºi sã te apuci de altceva mai bãnos, mai igienic, mai sigur?

P.C.: O fi cum spui, dar pentru mine e cam tîrziu sã mã gîndesc la altceva. Altceva, ce? De-a lungul timpului mi-am încercat norocul în fel ºi chip ºi nu a ieºit nimic. Poate cã dacã rãmîneam inginer de foraj ºi lucram acum pe vreo platformã din Golful Persic, aº fi avut mai mulþi bani, dar în mod sigur nu aº fi fost mulþumit de viaþa mea. Literatura îþi oferã aceastã consolare: cu fiecare carte ratatã nu ratezi decît propria-þi mediocritate.

H.G.: Îþi mulþumesc ºi dã-mi voie sã spun cã interviul nostru on-line a fost o mare plãcere pentru mine, mai mare decît altã formã de petrecere a Revelionului.

*

Petru Cimpoeºu s-a nãscut în 1952 la Vaslui. Ca formaþie, este inginer petrolist. A debutat editorial în 1983. A cunoscut un important succes dupã apariþia romanului Simion Liftnicul. Roman cu îngeri ºi moldoveni (Premiul Uniunii Scriitorilor pe 2001), performanþã reeditatã cu Christina Domestica ºi Vînãtorii de suflete în 2006. Tradus în limba cehã, Simion Liftincul a primit premiul pentru cea mai bunã carte a anului în Republica Cehã.

Horia Gârbea s-a nãscut în anul 1962 la Bucureºti, este inginer constructor ºi autor a douã romane, numeroase piese de teatru, traduceri etc.