| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Un poet al iubiriide Bucur DemetrianNimic din ironia şi biografismul postmodernist în aceste poeme de dragoste din cartea lui Nicolae Coande, Femeia despre care scriu, Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2010. Într-o cheie a labirintului textual, amorul generează badinajul fiinţei de hârtie, un spectacol al iluziilor, al intertextului, al jocului inepuizabil reflectat în oglinzi borgesiene, în artificii manieriste şi în anamorfoze meşteşugite. Poezia de dragoste din actualul volum poate fi descrisă având ca punct de plecare lirica libertinajului care, în interpretarea lui Edgar Papu, este cu totul altceva decât lirica plăcerilor. Pe când aceasta din urmă se supune criteriului hedonistic de gustare a deliciilor, lirica libertinajului are drept călăuză capriciul, îndreptat nu să absoarbă seva desfătărilor, ci să experimenteze continuu, chiar şi încercările dureroase (vezi Evoluţia şi formele genului liric) Nicolae Coande este într-o etapă de maturitate, stăpân pe uneltele poetice, îndepărtând succesive măşti şi ajungând la acea figură creatoare obţinută prin decantări, prin retrageri expresive, prin întoarceri în acele straturi de profunzimi nebănuite. Singurătatea este preţul plătit de spiritul năzuind la ipostaza inflexibilă a întemeietorului. În locul înaintării trufaşe, descoperim destrămări şi umilinţe: Incredibil de singur în viaţă - mă cred artist/ preocupat de culori ce imită sângele închegat,/ vinul de inimă e pe sfârşite,/ îmi număr pe deget prietenii din rafturi (Văduva suedeză a lui Kafka). Condiţia poetului este apropiată de calificarea unui traducător de chipuri şi figuri sau de blândeţea unui calm şlefuitor de pietre şi femei. Puţini poeţi comunică sentimentul neantului existenţial, umilinţa dostoievskiană, mila şi iubirea transfigurate din unghiul unei religii micuţe. Nicolae Coande transformă fiinţa poetică în strigăt, precum sufletul care sub pământ,/ precum fumul, pleacă învelit într-un ţipăt. O armură apoftegmatică protejează aceste versuri care s-ar mistui în strălucirea lor trecătoare, în frumuseţea vieţii pline de subînţelesuri. Ipostaza pustnicului este o dureroasă descriere a poetului care se adresează omului, presimţind incertitudinea unei comunicări afective: I-aş scrie omului, dar crezi că citeşte?. Urmează ecorşeul, drumul spre sine, odihna pe o lamă de cuţit şi un final al mutilării fizice, al interiorizării dureroase: Sunt un pian cu ochii scoşi/ disting aluniţe pe creier (Frumuseţe, ce departe eşti tu). Nu încape îndoială că Nicolae Coande este, în acest volum, un poet vizionar. Dereglând simţurile cu luciditate, poetul dă glas nu acelor imagini care se revarsă şi inundă totul, ci acelor întoarceri spre sine, plăsmuiri ale vederii absente, ale ochilor goi. Poemele acestea tulburătoare stau sub semnul fragilităţii copleşitoare, al cuvintelor care presimt umilinţa vieţii şi a obiectelor, a fiinţelor mici trecând din gară în gară, ascultând cum Un cântecel se aude. Şi aceste texte pun alături de milă (văzută ca relaţie afectivă, ca dezabuzare poetică şi sentiment fragil pendulând între absenţă şi prezenţă) frumuseţea, singurătatea, spaima. Iubirea traversează poemele lui Nicolae Coande şi concentrează voci şi ipostaze biblice, de la invocaţia dureroasă şi dramatică spre un ţipăt de mac. Iubirea întreţine starea de oglindire şi apropie până la identificare fiinţele: pierdut sunt, ţine-mă în menghina milei. Atâta fervoare ascund versurile lui Nicolae Coande bântuite de străluminări cereşti, de o tristeţe care îmbracă iubirea în nimbul fiinţei purificate. Viaţa şi moartea se regăsesc în sentimentul milei, în treceri firave, într-o existenţă prăbuşită în absenţa spectacolului, în singurătate şi indiferenţă. O poezie precum Agrafa este un text memorabil, o tulburătoare elegie despre poezia adevărată, inefabilă trăire spirituală, dar şi limbaj concentrând singurătatea fiinţei şi a poetului: Şi pe rânduneaua ninsă cine o iubeşte/ abandonată în roua sârmelor a căpeţelelor de sfoară/ în care se încurcă viaţa ei,/ cu miezul de pământ şi toate pietricelele-ncheiate,/ în spuma zorilor unde plutesc cei grei,/ şi nu pier -/ cine a văzut-o vreodată căzând? (Agrafa) Nu lipsesc mărcile auctoriale, semnele unui traseu poetic, fiindcă iubirea se reface necontenit din perspectiva actului creator, al luminii şi umbrei, al neantului care alimentează creaţia: şi mă gândesc că îmi place din ce în ce mai mult/ să-mi fac de lucru pe lângă tărâmuri distruse (Un cântecel cu stomacul). Sunt nenumărate versuri care se reţin şi înnobilează acest volum în care femeia şi scrierea devin embleme ale creaţiei, ale umilinţei şi frumuseţii ascunse (frumuseţea rabdă într-un câmp de scaieţi). Poetul se întoarce jupuit, despuiat, traversează o mare plină de nelinişti şi stele, descoperă lumina secretă din privirea ta în dimineţi încercănate, descinde în copilărie, adună şi risipeşte, înaintează dincolo de timp, într-un ţinut al amurgului. Numai din perspectiva acelei dimensiuni a libertinajului, iubirea se conturează între certitudine şi incertitudine, între lumină şi umbră, între absenţă şi freamăt voluptuos. Dar, mai ales, ca proiecţie a inefabilului: Ea îi zâmbeşte, el îi surâde,/ un abur prin care viaţa îşi vede carnea subţire,/ o mână trece prin părul ei sau al lui./ Nu ştim (Nu ştim). De puţine ori ai ocazia să întâlneşti o poezie adevărată, precum aceste versuri purtând semnătura lui Nicolae Coande. Reproduc poemul Tălpi mici, semnificativ pentru straturile care ascund, imperceptibil, un sentiment filtrat prin cuvinte, prin textul autoreflexiv, memorabil: Tălpi mici, zăpada din curte arată că ai trecut pe aici/ az noapte,/ umerii tăi dezgoliţi luminau un imperiu,/ sertare pline cu sărutări mici împachetate atent,/ luna crăpată/ se varsă în patul în care nu pot dormi/ preocupat să înţeleg cărările filozoficeşti ale trupului/ şi delicatele sale contorsiuni,/ nu te poţi scufunda de două ori în apele/ aceleiaşi femei/ nu poţi gândi la fel despre două năluci,/ tălpi mici invadează aşternutul, scrisul şi ceva ce/ nu poate fi numit direct în poem./ Nu e ciudat că scriu despre tine în timp ce sunt citit/ de trei femei/ fără ca ele să se cunoască?/ Tu numeşti asta trinitate absentă?/ Eu voi abandona orice pretenţie de a-i spune/ cumva./ Cartea se scrie,/ paşi mici pe zăpadă sub care adoarme infamia/ în vreme ce mâinile te caută într-un vas de argint/ răsturnat. Ca şi cartea Alcool a lui Ion Mureşan, Femeia despre care scriu aparţine unui poet care dă viaţă viziunii, unui mod de producere generator de interogaţii şi recitiri inepuizabile. |