Finalul lunii august şi începutul lui septembrie a adus pe simezele Galeriei „Arta” din Craiova două expoziţii a căror importanţă merită consemnată. Prima dintre ele, în ordine cronologică, Picto-obiecte de Mihail (Miki) Trifan, deşi s-a încadrat în tonul firesc al manifestărilor sale anterioare, a stârnit, ca de obicei, interesul artiştilor şi a unui public avizat datorită spectacolului, întotdeauna original, şi a unei oferte creatoare cu un puternic impact vizual. Apelul constant la „sursa” pe care o transfigurează artistic, fără a o încărca semantic sau simbolic, este amprenta universului său creativ de mai bine de două decenii. Fragmentul, recuperat exclusiv pe criteriul expresivităţii plastice, este decontextualizat şi reformulat în acord cu propriile-i viziuni, devenind o formă artistică pură, lipsită de orice mesaj adiacent domeniului. Propunerile sale vizuale sunt forme asamblate în starea lor originară sau cu intervenţii de linie şi culoare, alimentate de spiritul ludic al unei gratuităţi totale pe care o mai putem întâlni doar în estetica parnasiană a „turnului de fildeş”. De altfel, întregul său parcurs exprimă paradigma creatorului marcat de puterea observaţiei, a memoriei şi a unei sinteze imaginative de factură barocă, generând un univers suficient sieşi.

Această curiozitate febrilă şi productivă a stârnit, în mod firesc, în cursul anilor, preocupări tehnice foarte variate. De la desen, a cărui constanţă poate fi remarcată de-a lungul întregii sale opere, la obiect, colaj, instalaţie, fotografie şi chiar muzică, toate reprezintă o arie extinsă a dorinţei sale de investigare a domeniului din varii perspective. Iar dacă forjăm mai adânc în materia sa artistică, am putea vorbi şi despre o abordare contrapunctică a problemelor de limbaj, în sensul în care descifrăm rafinate raporturi între concret şi abstract, clasic şi modern, dinamic şi static sau o alternare a bidimensionalităţii cu tridimensionalitatea, într-o firească nevoie de a ieşi din monotonia unui singur tip de spaţiu. Toată această lume diversă, cu o încărcătură de tip oriental, pe care o identificăm uşor în toate lucrările, este reflexul unei interiorităţi complexe, iscoditoare adesea până la obsesie. Este felul său de a reacţiona, de a se adapta la realitatea cotidiană, producând astfel de construcţii vizuale, metamorfoze ale propriei imagini.

Invitatul lui Trifan la expoziţie, prietenul său de o viaţă Mihai Spacovschi, este prezent cu o serie de trei Statement-uri realizate într-un registru minimalist. Orientarea sa estetică, derivată din conceptualismul anilor ’60, se manifestă ca o formă de protest ironic şi, totodată, iconic la adresa formalismului vizual ce domină spaţiul artistic. Materialul lingvistic este elementul determinat al acestui demers prin care artistul intenţionează să transgreseze limitele unui spaţiu anchilozat de propriile-i norme. Explorarea vizuală prin intermediul ideii, apelând la mijloace neconvenţionale, este o formă de înţelegere ne-utopică a lumii ce demonstrează potenţialul în dezvoltare al lui Mihai Spacovschi, un artist bine informat asupra actualităţii şi liber să se exprime în varii feluri.

Legată vizual de printurile lui Mihai Spacovschi este manifestarea pe care a produs-o Gabriel Giodea, Timpuri vechi. Ambele par supuse ironicei afirmaţii făcute de Josph Kosuth acum mai bine de trei decenii, mărturie care a răscolit puternic lumea artei din a doua jumătate a secolului trecut: „Operele de artă sunt doar puţin mai mult decât nişte simple curiozităţi”.

În acest sens, Gabriel Giodea şi-a creat un sistem propriu de cercetare a vizualului. El lucrează cu un repertoriu minimal de forme/ obiecte preluate din zona cotidianului banal pe care le compune în raport cu un set de reguli active în estetica artei conceptuale. Obiectele sale, la fel ca şi pictura sa, au o libertate sever controlată, atât de exigenţele interioare specifice Conceptualismului, cât şi de formaţia sa academică. Această dublă subordonare este ceea ce îi conferă, în mod paradoxal, o libertate sporită de a se mişca neîncorsetat, atât în zona artei ca idee şi acţiune, cât şi în cea a artei în accepţia ei tradiţională.

Folosirea sintagmei Timpuri vechi, cu o evidentă conotaţie ironică, face referire la întunecatele „timpuri noi” din perioada comunistă. Manifestarea are însă şi o raportare sarcastică la adresa contemporaneităţii unde artistul consideră că munca este marginalizată, culmea, de astă dată din perspectivă capitalistă, în favoarea unui loisir decadent specific momentelor de final al unui ciclu istoric. Pentru a-şi susţine teoria, el îşi construieşte proiectul mizând atât pe o serie de instalaţii făcute cu obiecte atent alese, precum şi pe câteva lucrări parietale care să potenţeze atmosfera de austeritate aseptică pe care a dorit să o creeze. Este inclus aici un simbol iconic, portretul anonim al unui muncitor făcut în anii realismului socialist, care induce o stare de confuzie privitorului, punându-l în situaţia de a nu mai percepe cui i se adresează acest protest în favoarea muncii: fostei sau actualei perioade, ambelor?

În ansamblu însă este vorba de o ingenioasă utilizare a materialelor ce servesc bine ideea proiectului propus dintr-o perspectivă accentuat livrescă, deoarece forma adâncă de existenţă a lui Gabriel Giodea îşi extrage seva artistică, dar şi rezistenţa la stress-ul cotidian, din lichidul seminal generat de cultură.