Cu rare excepţii, experienţele vizuale care au determinat schimbarea codului artistic au fost primite cu reticenţă nu doar de marele public, adesea chiar şi de cei iniţiaţi. Dintre numeroasele exemple care pot fi oferite în acest sens, mă rezum la unul singur: pictorul Florin Mitroi (1938-2002). În pofida faptului că a fost profesor la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti timp de peste patru decenii, el a trăit retras de viaţa artistică a breslei. În timpul vieţii a avut o singură expoziţie personală, în 1993, la Galeria Catacomba din Bucureşti şi aceea făcută mai mult la insistenţele colegului său, Sorin Dumitrescu. În ceea ce priveşte participările la expoziţiile colective şi acestea sunt extrem de limitate. Am convingerea că nici aici nu expunea din proprie iniţiativă, ci, mai curând, la insistenţele colegilor sau chiar ale studenţilor săi, care îl apreciau atât ca profesor, cât şi ca artist, deşi vedeau extrem de rar ceea ce lucra. Din păcate, am o singură amintire în acest sens, din 1982, când, pregătind expoziţia „Imagini Contemporane I”, la Muzeul de Artă Craiova, prima manifestare amplă a generaţiei ‘80, am vrut ca printre invitaţi să fie şi Florin Mitroi alături de Horia Bernea şi Marin Gherasim. Consideram la aceea vreme, ca şi acum, de altfel, că arta lor a fost un model activ pentru generaţia mea. Reticenţa cu care m-a primit atunci la atelier şi refuzul categoric de a participa la expoziţie au fost înfrânte doar în momentul în care prietenul cu care venisem, fostul lui student, pictorul Floruţ Gruia, craiovean şi el, la ieşire, sub pretextul că a uitat ceva, s-a întors, a ales în grabă trei lucrări şi, trecând aproape în fugă pe lângă noi cu ele sub braţ, i-a promis pictorului că o să i le returneze după închiderea expoziţiei. Sensibilizat probabil că evenimentul se va petrece la Craiova, oraşul său natal, a acceptat, bodogănind, situaţia. Aşa s-a întâmplat ca Florin Mitroi să participe la această manifestare, singura de altfel, la Craiova, unde revenea incognito, aproape în fiecare vară, la prietenul şi colegul său de facultate, pictorul scenograf Vasile Buz. Celelalte câteva participări avute de-a lungul anilor au fost la expoziţii colective din străinătate, unde nu ştiu cum a fost convins să dea lucrări.

Ani buni după aceea, mi-am dorit să-i organizez o expoziţie personală la Muzeul de Artă din Craiova, dar toate încercările mele s-au lovit de rezistenţa unei conduceri care nu era pregătită să înţeleagă noutatea demersului său. Pe de altă parte, nici Florin Mitroi nu a vrut niciodată să răspundă la cele câteva încercări de a-l convinge să solicite personal organizarea unei expoziţii la Craiova. Probabil că inaderenţa celui care conducea atunci destinele Muzeului ar fi fost înfrântă de faptul că artistul era profesor, calitate în care acesta îi impunea respect.

Iată, acum, după 36 de ani, am bucuria de a-i vedea opera pe simezele Muzeului de Artă din Craiova, în cea mai amplă manifestare pe care a avut-o artistul până acum. Faptul că ea a fost curatoriată de Erwin Kessler şi a fost însoţită de un volum monografic impresionant, scos la editura Humanitas, nu poate decât să îmi sporească bucuria, umbrită, bineînţeles, de regretul că acest eveniment ar fi trebuit realizat când Florin Mitroi era în plină forţă creatoare.

În mod evident, există şi azi rezerve în ceea ce priveşte creaţia sa şi chiar a modului în care i-a fost organizată expoziţia, dar mai ales volumul monografic, unde, în premieră, este prezentată o mică parte din desenele sale, absolut necunoscute. Aflăm aici o întreagă recuzită a violenţei (topoare, cuţite, securi), precum şi compoziţii cu un accentuat discurs erotic susţinut într-un duct simplu, aparent naiv, care însă potenţează în mod premeditat expresivitatea şi dinamica unor poveşti violente, care par să penduleze între zeiţa Antropos (neînduplecata sau moarta, în limba elenă) şi Eros. De fapt, Antropos şi Eros sunt componente ale aceluiaşi pattern de gândire, ambele regăsindu-se sub semnul unui intens tragism, exprimat cu o exemplară exigenţă artistică.

Greutatea receptării sale, chiar şi la aproape două decenii după ce artistul şi-a încheiat opera, constă în exemplaritatea unui parcurs dificil de urmat. Discret până la obsesie, ca prezenţă atât în viaţa sa reală, cât şi în cea creatoare, Florin Mitroi începe să fie cu adevărat descoperit şi înţeles abia acum, odată cu expunerea ceva mai dinamică a creaţiilor sale. Discursul său artistic, relativ unitar de-a lungul întregii sale existenţe creatoare, poate fi conturat sub semnul unei austerităţi exemplare, apropiată ca mod de gândire de experienţa brâncuşiană. Această apropiere la nivel formal şi, până la un punct, conceptual se desparte de cea a celebrului său confrate în ceea ce priveşte investiţia sa interioară. Compoziţiile picturale, dar mai ales desenele sale conţin, prin însăşi simplitatea liniei şi a paletei cromatice, tensiuni şi violenţe greu digerabile chiar şi pentru o privire iniţiată.

Greutatea acestei înţelegeri provine din faptul că, spre deosebire de alte experienţe asemănătoare, la el, gestul artistic nu mai transgresează simbolul. Scenele de violenţă pe care le ilustrează nu sunt o resemantizare a unor elemente simbolice, ci o expresie a propriilor sale trăiri. Compoziţiile sale în culoare, dar mai ales desenele nu sugerează o formă de eliberare din universul imediatului apăsător. Privindu-le îndelung, şi cunoscându-i oarecum existenţa, realizezi că ele sunt rodul propriei realităţi, nu o proiecţie imaginară. De aici derivă şi încărcătura pe care acestea o degajă, unică în arta românească, prin intensitate.

Cercetător pasionat al limbajului pe direcţia unui realism propriu cu vagi repere, mai mult la nivel emoţional decât stilistic, în expresionismul german, Florin Mitroi şi-a trăit parcursul artistic care poate fi identificat cu cel al existenţei sale fizice.

Acuitatea observaţiei, percepută adesea ca o austeritate a privirii, cred că este reverberaţia opţiunilor sale morale severe asupra vieţii, a societăţii şi a fragmentului de istorie pe care le-a parcurs. Am această certitudine pentru că acum o văd prin intermediul acestui jurnal desenat, tulburător ca mesaj, conceput cu totul altfel decât tot ce am văzut până la el. Oricum, aceste mărturisiri aproape cotidiene se situează în afara unui discurs etic despre care s-a tot discutat. Înclin să consider că Florin Mitroi poate fi, şi trebuie, recuperat din perspectiva unei sensibilităţii mai apropiate ca trăire de cea a noilor generaţii decât de aceea căreia i-a aparţinut. Realitatea sa interioară complexă şi frustă, mărturisită cotidian prin intermediul desenelor şi asumată de el ca existenţă reală, nu va putea fi percepută cu adevărat decât de acele generaţii care se vor regăsi în aceeaşi retortă în care şi-a topit el trăirile. Nu ştiu dacă această generaţie aflată acum în pragul maturizării sau următoarele îşi vor asuma calitatea de a-l recunoaşte şi înţelege deplin, dar asta se va întâmpla, cu siguranţă, într-un viitor relativ previzibil.