Emil Bãnuți și naturile sale moarte, dar nu definitiv

Natura moartă a intrat în conştiinţa pictorilor, ca gen artistic de sine stătător în secolul al XVII- lea şi, evident, cu mult mai târziu în istoria fotografiei. Aici nici măcar nu putem afirma că a fost un gen prea frecventat, deşi un atare subiect ar fi fost normal să aibă un destin măcar la fel de fertil ca în pictură. Lucrurile au stat însă întotdeauna altfel decât aşteptările şi cu atât mai puţin se schimbă acum, la început de secol XXI, când agitaţia cotidiană este exprimată printr-o vizualitate tot mai incisivă. Ce ar putea totuşi să îl determine pe un artist fotograf precum Emil Bănuţi să se apropie de un asemenea subiect? Probabil, tocmai accesarea atât de parcimonioasă a genului, dar, mai curând, fascinaţia pe care a manifestat-o încă de la prima sa expoziţie, pentru poveste – acel filon epic care traversează atât de explicit întreaga sa creaţie de mai bine de un deceniu.

Privind din această perspectivă, putem afirma, la 12 ani de la debutul său pe „scenă”, că Emil Bănuţi îşi proiectează aproape fiecare manifestare în jurul unei poveşti. Aşa s-a întâmplat cu expoziţia Călan - spiritul locului (1998) – lucrarea sa de diplomă – şi, într-un fel, mai mult sau mai puţin acuzat cu toate cele care i-au urmat. În acest sens, poate, mai puţin încărcate epic au fost expoziţiile O2 (2008), Piramidon (2009), Inexistent (2009).

Opţiunea celei mai recente expoziţii a sa, aşa cum o exprimă de altfel şi titlul: Natură moartă definitiv, cred că este aceea de a ne face martorii unei istorii personale şi, mai curând, nu atât ai unei istorii, cât mai ales ai unor trăiri cu reverberaţii în zona afectului. Un impuls afectiv de aceeaşi factură a generat, în 2005, manifestarea Gângiova din căruţă, însă acolo artistul depunea un alt tip de mărturisire, aceea de sus, în vol d’ oiseau, din perspectiva maturităţii.

Ceea ce încearcă acum Emil Bănuţi este, nuanţat, altceva – o recuperare din perspectivă afectivă a unor trăiri din perioada copilăriei. Raportările sale nostalgice, dar nu sentimentale, sunt mediate la nivelul privirii, de o serie de obiecte, un inventar domestic mai mult decât banal: lanţuri, sticle vechi, coşuri de nuiele, fotografii de familie etc. Pentru a obţine un impact şi mai puternic asupra privitorului, el aduce în expunere şi câteva dintre obiecte, printre care patul, un păretar, alambicul de ţuică etc.

Lumea pe care o cheamă la viaţă este aceea a unui spaţiu aproape revolut, al gospodăriei ţărăneşti aşa cum a cunoscut-o în anii copilăriei. El aşază acest inventar de nimicuri la izvoarele creativităţii, acolo unde consideră că fiinţează adevărul său cel mai profund, acela pe care ultimul ciclu vrea să îl releve.

Prin mijlocirea acestor semne, el reuşeşte să imprime expresiei artistice o multitudine de idei - metaforă compuse în secvenţe vizuale care capătă valoarea unor imagini aproape rituale, generând o comunicare de o maximă deschidere. Metafora devine astfel o formă vie de expresie cu ajutorul căreia îşi construieşte universul. Apelul la memoria afectivă este o modalitate uzuală în creaţia sa. Nu este vorba, aşa cum am mai menţionat, de un clişeu sentimental - desuet, ci de umanitatea unei lumi pe care autorul, deşi o consideră dispărută, (vezi titlul ciclului) reprezintă încă o prezenţă acută în existenţa sa şi, implicit, a tuturor celor care am vibrat în consens cu el.

Este drept că sensibilitatea contemporană de factură minimalistă neagă cu fervoare recursul la simbol şi la sensibilitate. Emil Bănuţi însă se încăpăţânează să ne convingă de faptul că estetica (post)modernă poate fiinţa cu aceeaşi pregnanţă şi în condiţiile în care impulsul afectiv nu este eludat din context ci, dimpotrivă, este licitat într-un spirit romantic devenind o reprezentare de tip simbolic. Privitorului i se oferă astfel un spaţiu generos pentru a se descoperi pe sine. Prin folosirea fragmentului de viaţă ca material constitutiv, exerciţiul vizual devine un colaj asumat de memorii şi momente discontinue care reprezintă concomitent şi un prilej de redimensionare semantică prin „coliziunea” cu privirea celuilalt.

Depăşind cadrul personal de la care se revendică acest ciclu (şi nu numai), el ilustrează mecanismul-cheie şi, în egală măsură, exigenţa elementară a memoriei colective – reprezentarea vizuală. Imaginii i se conferă astfel rolul de mediator al neîncetatelor (re)interpretări şi (re)contextualizări ale unui trecut activ, simptom sau declanşator al tranziţiei individual - colectiv.

Există în aceste naturi moarte o fervoare a recunoaşterii, a subliminalului, şi chiar a senzorialului uneori, de o foarte actuală expresivitate. Discursul se conturează astfel rotund atât la nivel artistic, dar şi din punct de vedere tehnic. Mă refer aici, în mod expres, la faptul că fiecare dintre lucrări este rezultatul unui minuţios proces de elaborată manualitate în laborator, şi nu în faţa unui ecran de computer. De aceea, efectele fiecărui cadru poartă amprenta acestei munci aproape uitate chiar şi de profesioniştii genului, dar care conferă imaginii o inconfundabilă prospeţime şi autenticitate.

Natură moartă definitiv conţine, ca şi ciclurile precedente, amprenta autorului – aceea a unui filon epic de factură metaforică dublată de focalizarea pe unul dintre elementele majore ale universului său: lumina, care reprezintă, în economia lumii create de el, un fel de erou în jurul căruia se concentrează întreaga poveste.

Rezultatul acestei expoziţii, aşa cum îl resimt eu, este o suită de imagini subtile, încărcate cu vibraţii aproape muzicale, care nu încearcă să resuscite, ci să integreze lumea sa rafinată contemporaneităţii noastre brutale. În ansamblu, manifestarea a reprezentat, pe lângă o previzibilă satisfacţie spirituală, şi o delectare „epidermică” datorită obiectelor aduse în spaţiul de expunere şi a atmosferei generale care a fost una relaxat - ludică.