Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Virgil Dumitrescu, pictorul

        

Dacă am ales ca titlu al textului de faţ㠄Virgil Dumitrescu, pictorul”, este pentru că în cel mai recent volum al său de versuri, Van Gogh, poetul (Editura Aius, Craiova; 2010), am descoperit vaste tablouri alcătuite din culori ale cuvintelor, cu zbateri lăuntrice, cu atitudini împotriva aspectelor nepermis de banale şi a nedreptăţilor din lumea de azi, cu tainice chemări ale femeii (fără de care, totuşi, cum am mai putea vorbi de univers şi de frenezia culorilor?).

Virgil Dumitrescu se defineşte cu fiecare vers pe o pânză pe care ne-o oferă cu generozitate. Îndeamnă la picturi ale sufletului („Orchestraţii rafinate îmi/ scaldă sufletul cum valurile mării nisipul”), la aduceri aminte şi păreri de rău. Se desprinde din umbra oraşelor medievale pentru a face un salt tocmai în zilele noastre, unde, ne place, nu ne place, „Angajăm virgină, numai muc şi sfârc/ slujbă garantată, leafă cât cuprinde/ abdomen de viespe, picioruş de stârc/ dacă e şi brună dacă se şi prinde”. Sunt acele oraşe medievale cu ecouri din Adrian Păunescu: „E urât afară. Tranzitează griul/ Norii fac manevre, cum ni se relevă./ Până una-alta, Johann Strauss-fiul/s-a închis în sine şi declară grevă.// Ce ne mai rămâne, să valsăm pe nuci./ Dunărea albastră cară motorină./ Dacă fugi de-acasă n-ai cum să induci/ decât animalul împuşcat în splin㔠(Burg Medieval).

Virgil Dumitrescu, de bună seamă aflat printre cei mai inspiraţi poeţi olteni, rescrie lumi trecute şi prezente, le plămădeşte cu truda trăirilor sale şi ne cheamă pentru a ni le arăta. Dacă vom şti să-l citim pe Virgil Dumitrescu, atunci vom şti să pictăm şi noi în imaginaţie. Şi vom înţelege esenţele tari de ieri, galopul infernal de azi şi neostoitele frământări de mâine. Pentru că doar găsind, ne vom regăsi, aşa cum a făcut-o şi poetul : „Caii mei albaştri/ caii mei de fum/ Cum zburam pe câmpuri netrădate-n vânt/ cum pocnea sămânţa stelelor prin ierburi/ cum veneai uşoară smulsă de pământ// ...Între care sălcii se întoarnă vâsla/ toamnelor din care ai descins acum/ fulgeră prin grâne ca un semn de pace/ caii mei albaştri/ caii mei de fum”.

Dumitru Botar

Ai vreun hobby? Fă-ţi un hobby!

La prima carte publicată, Mihai Radu scrie nişte proze scurte
care ar putea foarte bine să facă parte din scenariul unui sitcom. Astfel, volumul Hobby şi alte povestiri (Bucureşti, Editura Vremea, 2009) scoate la iveală un autor dependent de mijloacele emfatice de expresie, de instrumente revuistice, adesea retorice, sau de stratageme specifice reportajului. Redactor al revistei Plai cu boi, Mihai Radu şi-a făcut deja „ucenicia” pe platourile vieţii de zi cu zi, încercând să surprindă gesturi absurde, pe care să le topească apoi în prozele sale scurte. Rezultatul este că trucajul este de multe ori valorizat, iar fragmentele de viaţă descrise par însemnări răzleţe pe foi numerotate aiurea, apoi puse cap la cap. Oricum, dacă prozatorul ştie încotro se îndreaptă personajele sale e mai puţin important, atâta vreme cât nu le scapă din frâu.

Fragmentele de descriere culisează cu atmosfera de modernism retro, aşa cum se petrece în povestirea care dă şi titlul volumului, Hobby. A avea un „hobby” echivalează cu descrierea unei pasiuni, cu împlinirea ei. Mihai Radu transformă însă această idee în încercarea de a completa lipsurile naraţiunii. Astfel, personajele trăiesc izolate unele de altele, fiecare în bula sa de oxigen, incapabile să-şi racordeze senzaţiile la pretenţiile epice ale textului. În toate povestirile, atmosfera ceţoasă devine pânza densă care astupă gura personajelor, astfel încât acestea amuţesc, incapabile să se revolte. Finalul este la limita între absurd şi nonsens. Deşi perspectiva narativă variază de la o proză la alta, povestirile nu capătă achiziţii stilistice. Greu de conturat, plutind în ceţuri dense şi adieri de moarte, amintind pe alocuri de Prăbuşirea casei Usher, personajele denotă morbideţe, panică, insaţietate. Irina, Maria, Gabriela, Elena, Laura – toate sunt feţe ale aceleiaşi rigor mortis anunţate încă din prima povestire. De la bătrâneţe spre tinereţe, fiecare mască se dezvăluie cu ironia adecvată. Însă evidenţa brută strică exerciţiul rescrierii şi îngreunează conturarea planurilor naraţiunii.

Irina Georgescu

© 2007 Revista Ramuri