Gabriel Giodea,
Interior, un proiect pentru nelinişti citadine

Sunt deja câţiva ani buni de când Gabriel Giodea a început să aibă o prezenţă activă în spaţiul artelor vizuale de la noi, reuşind prin proiectele expoziţionale propuse, să-şi consolideze personalitatea artistică.

Atent la transformările tot mai accelerate ale lumii contemporane şi la impactul adesea brutal pe care acestea le produc în viaţa individuală, pictorul îşi propune să identifice unul dintre acestea, alienarea traumatizantă şi autoizolarea individului în spaţii artificiale în care nu se mai poate regăsi. Aceasta ar fi latura epică a proiectului Interior, prezentat iniţial la Galeria Căminul Artei din Bucureşti în luna iulie, 2012, şi vernisată acum la Galeria Arta din Craiova. Este o etapă, poate ultima, a unui ciclu important care a debutat, tot în această galerie, acum şapte ani, în 2006, cu expoziţia Mobile & Inside. Cele două evenimente dar şi „intervalul” dintre ele adică, Offices #, /Icons/ (2009), Made in China (2009) şi chiar Iconografie (2010), reprezintă substanţa teoretică, dar şi artistică a unei gândiri creative unde ansamblul şi problemele de detaliu sunt atent meditate. Nimic nu este lăsat întâmplător în acest univers vizual de esenţă cerebrală unde atât conceptul, cât şi transpunerea sa plastică sunt bine coordonate de un regizor exigent cu propriile sale imagini.

Considerăm că toate aceste cicluri se caracterizează prin prezenţa unei singure teme, aceea a relaţiei identitare dintre individ şi societate. În acest sens, ultimul proiect expoziţional, cel prezentat acum la Craiova, pare să aibă şi un caracter autobiografic datorită unei mai accentuate sondări a cotidianului apropiat sinelui său solitar. Cercetarea prin intermediul imaginii a realităţii în aspectele ei tranzitorii reprezintă implicit un răspuns personal pe care artistul îl dă faţă de relaţia tensionată cu societatea datorată, probabil, acelui etern viciu de sincronizare dintre creator şi epoca sa.

Interior relevă acuitatea unei priviri avizate unde artistul, pe lângă buna sa aşezare pe coordonatele unei vizualităţi bine asimilate, îşi construieşte universul ştiind să marcheze şi diferenţa specifică faţă de main stream-ul actual. Structura sa de tip „integralist” nu concepe modernitatea decât la nivel formal, limbajul păstrând, nu fără o lipsă de orgoliu întemeiat, numeroase „citate” dintr-o bogată cultură vizuală începând cu frescele româneşti de secolul al XVI-lea, pictura flamandă sau cea postimpresionistă.

Artistul privează culorile de atributele fireşti ale intensităţilor caracteristice nuanţelor cromatice, înlocuindu-le cu valoraţii specifice unei variate şi rafinate game de griuri astfel că, deşi se impun receptării, ele nu oferă decât vagi indicii despre ceea ce vor să dezvăluie. Pornind de la realitatea concretă a unor interioare, Gabriel Giodea nu este interesat de o redare fidelă a motivului, ci mai curând de sugerarea acestuia prin elemente de recuzită comună precum: un suport de duş, un colţ de tavan, o conductă şi altele, excluzând astfel aproape orice nuanţă narativă. În acest demers artistic, picturile de mici dimensiuni, motivele alese şi modul lor de abordare, panotarea lucrărilor, toate încercă să desăvârşească mesajul unei sensibilităţi citadine aflate în plin mal de sičcle al secolului al XXI- lea, când individul strivit de existenţa cotidiană nu mai reuşeşte să îşi afle echilibrul nici în propria sa interioritate. Întâlnirea acestor motive abia sugerate cu austeritatea canonului bizantin considerăm că poate fi o cheie de citire fertilă a unui univers atât de complex în simplitatea lui.

Pictura este însă, pentru el, nu doar un mijloc de manifestare a afectului, dar şi un loc al unor experienţe obiective unde spaţiul este perceput şi ca o construcţie reflexivă cu autoritate măcar egală cu cea a discursului subiectiv. Complexitatea problemelor stilistice şi de construcţie pe care ni le propun, în subtext, miniaturile picturale ale lui Gabriel Giodea îl recomandă ca pe unul dintre puţinii descendenţi ai aceluiaşi arhetip artistic căruia îi aparţinea şi Theodor Pallady.

Conştiinţă acută a „scriiturii” dublată de o admirabilă devoţiune faţă de pictură, în toate formele ei, sunt mărcile unei vocaţii despre care vom mai avea ocazia să vorbim.