Studenţii români de astăzi, auzim des acest refren, nu prea mai citesc. Întrebaţi orice persoană pe care destinul profesional vidat de ironie a aruncat-o în turbionul vieţii universitar-filologice şi vă va repeta acelaşi lucru. La urma urmelor, faptul nu este atât de suprinzător: cititul reclamă o poziţionare activă; nu poţi citi ceva decât atâta vreme cât descifrezi sensul a ceea ce parcurgi, deci nu poţi moţăi pe o carte (sau, mă rog, o poţi face, dar rezultatul este nul). Ceea ce mi se pare infinit mai îngrijorător este că aceiaşi studenţi sunt, în proporţie covârşitoare, incapabili de a mai asculta muzică. Şi nu am în vedere, să spunem, sonatele lui Corelli sau piesele pentru clavecin ale lui Rameau, ci „muzica maselor”, specifică mediului urban şi studenţesc, ascultată pe scară largă de colegii lor occidentali, şi mă refer aici în special la muzica rock. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca, la petreceri studenţeşti din Anglia, din Franţa sau din Germania, să aud tonalităţi săltăreţe cu versuri desprinse din Spitalul amorului. De ce acolo s-a putut şi la noi nu? (mă tem, răspunsul cel mai scurt, dar şi cel mai usturător ar fi acela că vest-europenii n-au fost siluiţi, economic şi cultural, de fanarioţi până după anul 1800).

Grăbiţi, fioroşi şi lipsiţi de umor, adepţii corectitudinii politice m-ar putea acuza de elitism: manelele, mi s-ar putea reproşa, sunt un epifenomen al societăţii româneşti contemporane, care a găsit de cuviinţă să cultive şi să îmbrăţişeze un atare outlet de creativitate artistică. Şi manelele sunt o expresie a muzicii de mase: de ce ar fi ele inferioare heavy metal-ului occidental? De ce aş apăra, prin urmare, o formă a rock-ului în detrimentul lor? Pentru a veni în întâmpinarea acestor posibile obiecţii, permiteţi-mi o scurtă lectură în paralel a celor două „curente”.

Heavy metal-ul nu este deloc aristocratic şi, desigur, nu s-a născut din nimic: el a apărut fie în Marea Britanie, graţie unei trupe numite Black Sabbath, fie în America, graţie unei trupe numite Led Zeppelin (nici măcar istoricii fenomenului cultural nu s-au putut pune de acord în privinţa acestui fapt, dar au convenit că rock’n roll-ul anilor ’50 a fost un factor determinant). După cum arată şi cercetătoarea Deena Weinstein în lucrarea Heavy metal. O sociologie culturală (1991), curentul în sine apare ca expresie a gustului claselor de jos, excedate de muzica „înaltă”, performată la operă sau la filarmonică, la care ele nu puteau avea acces. Ivit, prin urmare, într-un mediu muncitoresc tipic, heavy metal-ul are, pe lângă trăsăturile mai vechi ale rock-ului psihedelic (promovat, între altele, de trupe precum The Who sau Pink Floyd), viteză şi volum. Riff-urile la chitară sunt mai dure şi mai rapide, versurile – mai şocante, încorporând, adesea, teme mitologice, fantastice sau chiar de acidă critică socială.

Cele mai cunoscute trupe de la finele anilor ’70 şi debutul anilor ’80, care coagulează New Wave of British Heavy Metal, Judas Priest, Iron Maiden, Motörhead, Def Leppard sau Saxon, înregistrează o cotă de popularitate care nu va fi egalată, câţiva ani mai târziu, decât de formaţiile americane din Bay Area (zona San Francisco din California), Metallica, Megadeth sau Slayer. Unele dintre ele (Saxon) fixează tiparul de „uniformă” al adepţilor, menit a înlocui, în opinia mea, albastra salopetă proletară cu care aceştia din urmă erau deja obişnuiţi: jachete de blugi, cu ţinte, pantaloni din piele, pantofi sport. La rândul lor, soliştii (Lemmy Kilmister, leader-ul zgomotosului grup Motörhead) dezvăluie modele de comportament excesiv. Dacă heavy metal-ul nu furnizează, desigur, nicio bază intelectuală solidă (nici n-ar avea cum), acesta oferă măcar posibilitatea unei rebeliuni în stil personal, declanşează energii şi decantează umori, care, altminteri, s-ar transforma în fenomene sociale mult mai periculoase.

Cum stau însă lucrurile în cazul manelelor? Cel mai probabil, ele au apărut dintr-un soi de digestie proletar-campestră a muzicii populare româneşti, peste care s-a ţesut borangicul fals al acordurilor arăbeşti. Dar nu numai melodia în sine deranjează, ci şi vocile, subţiate în litanii amoroase sau în interjecţii desprinse din scene de rut. Şi, mai ales, versurile, care amintesc, straniu, de poezia neoanacreontică de la finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Dacă le-ar cunoaşte, maneliştii de astăzi ar exploata la maximum stihurile unor Alecu Văcărescu sau Costache Conachi. Prin ce diferă, iau la întâmplare, piesa „Mă doare când te văd” a lui Nicolae Guţă de celebrul distih văcărescian „Când nu te văz, am chinuri/?i când te văz, leşinuri”?

Aşa stând lucrurile, manelele simplifică până la derizoriu viaţa sentimentală, punând la dispoziţia adolescenţilor un set de emoţii prefabricate şi de atitudini plângăcioase, care nu le furnizează niciun fel de suport de referinţă culturală pentru mai târziu. Nu spun că grupul Manowar, de pildă, ar fi mai puţin şchiop în ordinea deschiderii unor porţi de contemplaţie intelectuală, dar parcă e mai folositor să înveţi câte ceva despre mitologia nordică decât despre sânii siliconaţi sau buzele botoxizate ale iubitei. Pe aceeaşi linie, cred că e mai util să decriptezi mesajele emoţionale mature (deziluzie, incertitudine, confuzie) ale formaţiilor de heavy metal decât mesajele emoţionale infantile (banii n-aduc fericirea, dar o întreţin; femeia mea-i cea mai frumoasă şi toţi mor de invidie) ale cântăreţilor de manele. Faptul că trăim într-o ţară în care tinerii scuipă seminţe şi comunică prin onomatopee neanderthaliene, de tip „bă”, „mă”, „hă”, se datorează şi vocabularului extrem de limitat al acestor decăzute cântece de lume.

Care ar fi soluţia? În primul rând, televiziunile specializate în muzică ar putea să-şi schimbe, treptat, repertoriul, în favoarea unui orizont cosmopolit. În al doilea rând, în şcoli, la orele de educaţie muzicală, pe lângă plictisitoarele predici despre compoziţiile lui Bach, pe care, oricum, nu le mai ascultă aproape nimeni, s-ar putea introduce audiţii de concerte rock. În al treilea rând, ar putea fi promovate iniţiativele tinerilor: cei care au curajul să se adune în jurul unei trupe de heavy metal ar putea beneficia de finanţări din bugetele locale, cum se întâmplă deja în Scandinavia. Nu în ultimul rând, ar trebui încurajate schimburile între şcoli din ţară şi din străinătate: tinerii de aici ar descoperi ce ascultă colegii lor din Occident şi ar abandona, poate, o parte din referinţele melodice mult prea lăbărţate ale posesorilor de lanţuri de aur şi de maşini „tunate”.

Până una-alta însă, visez cu voluptate la ziua în care nu voi putea adormi seara din cauza unei petreceri la care boxele revarsă, la volum maxim, notele trupei Anthrax, nu antraxul fonic al lui Adrian Minune...