Plan de rezervă (Cartea Românească, Bucureşti, 2011), cu acţiunea plasată în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, este un roman al aşteptării. Evenimente importante urmează să se petreacă în viitorul nu prea îndepărtat. Până atunci, actorii destinaţi unor roluri de relief sunt ţinuţi, din raţiuni oculte, în stand by. „Regizorul”, Neculai Crăciun, imaginează o alternativă „Fata Morgana”, planul menit să împiedice răsturnarea sistemului, asigurând o schimbare „care să înlocuiască garnitura politică”, cu alte cuvinte, o soluţie de continuitate. Prezenţă ubicuă, redutabilul profesionist al conspiraţiei (cunoscut din romanele anterioare ale lui Eugen Uricaru, Supunerea şi Cât ar cântări un înger), ca angajat al Instituţiei/ Securităţii, pune în practică două imperative: supraveghează totul şi controlează totul.

În desenarea planului de rezervă al acestuia, Eugen Uricaru apelează la parabolă, ca altădată Marin Preda care, în Delirul, îl asemăna pe Hitler cu ciudata pasăre ce îşi spărgea isteric, dement ouăle din propriul cuib. „Fata Morgana” este, în acest plan al analogiilor, o aplicaţie a procedeului Münchausen: „Când leul cască gura să te înghită, îi vâri mâna adânc pe gât, îl prinzi de stomac şi îl întorci pe dos ca pe o mănuşă”. Iniţiat în secretele Puterii şi, mai ales, ale jocurilor pentru putere, Neculai Crăciun sesizează prompt înfruntarea între cele două orientări ce întreţin, la cel mai înalt nivel, o tensiune pe cale să se acutizeze: a salva Partidul sau a ocroti oamenii utili lui, şi optează fără ezitare pentru cea de-a doua. Cine sunt aceşti oameni? Ei aparţin principalelor paliere ce configurează societatea în viziunea acestei veritabile „eminenţe cenuşii”: Puterea (Todor Grancea), Intelectualitatea (cei care frecventează „cenaclul” de la „Acvariu” – profesorul Cârlan, Paul Becheru sau inginerul Valer Negrea-Negrescu) şi Clasa muncitoare (maistrul Nelu Părăluţă).

În atmosfera de suspiciune generalizată, privaţiuni şi opresiune amplificând anxietatea nelămurită până la teroare, gesturile de revoltă individuală nu au nicio şansă. Nelu Părăluţă ia pe cont propriu iniţiativa de a scrie pe ziduri lozinci antidictatoriale şi, peste puţin timp, va fi internat/ deţinut într-un sinistru spital de boli mintale. În schimb, Valer Negrea, pion important în arhitectura „planului de rezervă”, este „ascuns” într-un loc sigur: Suruleşti, fostă colonie minieră bombardată de radiaţiile zăcământului de uraniu. (Mă întreb, totuşi, cum se poate crede că nimeni nu-l va căuta şi găsi pe inginer, din moment ce se ştie cine l-a trimis, la indicaţii superioare: şeful Cadrelor de la Trust, tovarăşul Macovei?).

Ceea ce dă o gravitate particulară tuturor faptelor narate este povestea de dragoste între Valer Negrea şi Nora, soţia lui Părăluţă. Rătăcită în Bucureşti, Nora visează încă la Vladia şi la enigmatica prinţesă, locatară a Vilei Katerina, ce îi transmite încă vibraţii energetice. (De altfel, chiar Eugen Uricaru îşi reîncarcă bateriile narative din acest spaţiu privilegiat al imaginarului instituit programatic încă în volumul Despre purpură). Întâlnindu-l pe Valer, Nora crede că trăieşte „miracolul regăsirii”. Lectura „intensivă” a romanelor, „defazarea” indusă de sindromul de care suferă, tânjirea ca stare generală fac din Nora o eroină bovarică: „Ei îi trebuia ceva care nu putea fi explicat, ceva care îi fusese total necunoscut şi pe care şi-l dorise fără să ştie ce este”. Unele derapaje: magie şi metempsihoză, melodramă („O femeie îndrăgostită e în stare de orice”), „deconspirarea” lui Nelu Părăluţă fac neconvingătoare conversiunea din final.

Deşi autorul/ naratorul ezită uneori între reprezentare şi reflecţia abstract discursivă, trebuie să remarcăm faptul că îi reuşeşte atât rememorarea istoriei recente în datele ei cele mai concrete („Kent-ul nu se mai fuma, se oferea. O atenţie, un semn de recunoştinţă, o plată informală. Cine fuma Kent ori era doctor ori era mitocan”), cât şi conturarea unor personaje emblematice pentru epocă, aşa cum este doctorul Villara, oportunist, carierist, colaborator al Instituţiei. „Cazul” rarisim al Norei trebuie exploatat – gândeşte el – pentru potenţialul său de „beneficii extrem de preţioase – conferinţe în străinătate, călătorii la congrese, invitaţii la institute de cercetări, articole în marile publicaţii medicale, poate chiar şi în Journal of Physicians, ceea ce ar fi dus la un contract cu Ranbaxy ori măcar Galenica, un nou medicament care i-ar putea purta numele...”, iată programul unui nou gen de arivist, dispus la orice pact cu diavolul.

Dacă, deocamdată, Neculai Crăciun îşi exercită puterea slujind-o, putem presupune că, în perioada tranziţiei între ordinea abolită şi alta în constituire, el şi oamenii lui îşi vor asuma alt statut.

Fără să fie întrutotul o reuşită, Plan de rezervă conţine pagini în care vom recunoaşte virtuţi prozastice marca Eugen Uricaru: scena uciderii câinelui (ca într-o celebră schiţă de Caragiale), relevanţa olfacţiei (miasmele acablante de transpiraţie şi urină) sau notarea incontrolabilei realităţi a senzaţiilor.

Propensiunea etică şi vocaţia investigării atente a lumii în care trăim aparţin unui proiect vital, pe care Eugen Uricaru cu siguranţă îl va desăvârşi, chiar dacă, nu-i aşa, „totul era deja povestit ori se întâmplase deja”.