Poetul Teodor Preda reuneşte într-o masivă culegere (Dincolo de transparenţe, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2014, 954 p.) creaţia sa lirică, apărută, de-a lungul anilor 2005-2014, în volumele Oasele timpului, Crinul galben, Copacul firii noastre, Exilul lăuntric şi 60 poeme de popas. Cartea, gardată de o prezentare analitică purtând semnătura lui Gheorghe Grigurcu, reţine, într-adevăr, atenţia prin ceea ce reputatul critic numeşte „semne ale unor prezumate adâncimi”. Să vedem dacă şi ce se ascunde dincolo de transparenţa, uneori discursivă, a versurilor şi, mai ales, dincolo de zona aparenţelor „cinice, ipocrite şi obediente”. Semnele vorbesc despre lumina sufletului care ar fi egală cu moartea, despre „palatul vântului ce închiriază ferestre deschise” sau despre „culoarea instabilă a trandafirului/ ce nu-şi mai recunoaşte parfumul”.

Imanentul şi transcendentul fuzionează în imaginile recurente ale visului deconspirând nostalgia funciară a unui temperament romantic: „imaginile mă părăsesc deseori/ doar universul lăuntric/ îmi ţine treaz începutul// sugestia lui/ este un secret la îndemâna oricui/ ce poate fi folosit/ şi de alţii// copiat de imagini/ trec în oglinda cerului// lumina ce dublează visul”. Motivul oglinzii potenţează încărcătura emoţională şi ideatică a acestei poezii ce se vrea reflectare a mersului lumii, a trecerii, a zădărniciei, multiplicând iluziile eului. Sentimentul dominant, al neîmplinirii şi al absenţei, aparţine unui insomniac ce pândeşte revelaţiile visului, departe însă de onirism. Dezamăgirile refuzului întâmpinat, eşecul aflării unor destăinuiri revitalizante îl conduc pe poet spre aproximarea fiinţei în raport cu finitudinea: „resemnaţi ne luăm tălpăşiţa/ şi ne mutăm într-o peşteră/ spaţiul dintotdeauna al iluziei/ ce-asigură trecerea/ în existenţa copilăroasă a morţii”.

Năzuinţa de a descoperi ce se ascunde în spatele cortinei, de a dobândi certitudinea că presentimentul existenţei a ceva important poate fi validat prin proiecţia ideii în real este contrazisă de perceperea timpului, a vârstelor şi chiar a cuvântului în sens eshatologic. Apropierea de neant nu determină, totuşi, o lirică a crizei, deşi moartea şi însingurarea devin exerciţiu formativ, dar cu valenţe eufemistice. Întâlnim destule versuri de efect în care o imposibilitate se transformă în ricanare: „oricum/ la ce bun nemurirea?/ (chiar aşa!)/ imensitatea ei de cameră goală/ plină de linişte”, sau în impuls evocator al „ninsorilor copilăriei”. Atunci concretul stimulează abandonul securizant şi pierderea în ceţurile contemplaţiei: „pe ape/ fumul vapoarelor mi-a arătat/ cum se poate căţăra visul/ pe substanţa eterică a amintirii// el trece de etajele memoriei/ urcă pe treptele singurătăţii/ în vârful picioarelor/ purtând fiorul siguranţei/ între dinţi/ ca pe un cuţit de lumină”.

Chiar dacă unele poeme par desprinse dintr-un scenariu (poetul îl numeşte „mit”) al suferinţei unde figurile îngheţării, ale încremenirii se apropie de redundanţă, negarea lor, fie şi sporadică, mărturiseşte o atitudine apolinică: „ moartea nu-mi aduce încremenirea/ pentru că eu m-am împrietenit/ cu rădăcinile ei de apă/ şi-n tot ce există/ eu sunt o zi de-a ei/ o noapte de-a ei/ şi voi renaşte astfel/ din orice lucru/ cu trebuinţă pân-la moarte”.

Elegiac monologând cu un sine atins de înfiorări deceptive, Teodor Preda tatonează (timid) configurarea unei geografii sentimentale, personalizate, în jurul unui râu, Jiul, intenţie manifestă pe care o desprindem din poemul „Parfumul grav şi pur”, sinopsis al întregului volum: „lumina/ entelehia/ finalităţi// dragostea /moartea/ sintagmele iluziei/ libertăţi// cişii copilăriei/ umbrele inocenţei/ pe Jiu/ singurătatea/ despărţiri// rădăcina crinului/ înconjoară genunchiul/ parfumul grav/ şi pur/ în părăsiri”.

Poezia lui Teodor Preda sfidează disocierile generaţioniste, căutându-şi locul „într-un peisaj de relativităţi deprimante”.