Vestita melancolie din deceniul al şaptelea cu nebănuite prelungiri
de Constantin M. Popa
Trecuse
în anul al doilea, plin de uimiri şi exaltări, aşteptând, ca într-o prelungită
convalescenţă, marea iubire căreia să i se dedice cu totul. Cetatea celor trei
turnuri îşi dezvăluia tainice noi repere, locuri imprevizibile, detalii mai
degrabă simbolice, precum Sf. Gheorghe sauroctonul de lângă Biserica Reformată.
Păstreză
încă în pielea bronzată căldura soarelui de vară. Uneori simte prezenţa
Valeriei, alături de care descoperise farmecul taberei studenţeşti de la
Costineşti. Se distrase bine, relaxat, eliberat de teama repulsivă în faţa
comentariilor răutăcioase ale prietenilor. Nu-i frumoasă, da-i bătrână, îl
ironizau ei, miraţi că umblă cu o tipă din anul V. O va revedea într-un liceu
de provincie, ca în romane, peste douăzeci de ani, deja dureros marcată de
trecerea timpului, prăfuită ca şi localitatea din cîmpia olteană unde,
probabil, fusese repartizată. Nu şi-au vorbit, dar, cu siguranţă, îl recunoscuse
şi ea.
Ce
departe este acum de insidioasa ariditate sufletească, de acea limită de
netrecut trasată parcă de un destin implacabil. Se îndreaptă spre Casa
Universitarilor, la marele concert al Coralei Filarmonicii George Enescu. În
mulţime o zăreşte pe Carmen, blondă, cu faţa nefiresc de albă, aşteptându-l
răbdătoare. Are, totuşi, un aer sever. O anume duritate răzbeşte din cuvintele
ei. Nu se cade să întârzii în nicio împrejurare. N-am apreciat prea bine
distanţa, zău!, îi scapă iar nefericita interjecţie. Te-am rugat de atâtea
ori să renunţi la exprimările astea folclorice!. Intră grăbiţi în sala
arhiplină şi îşi găsesc cu greu locurile la balcon. Maestrul D. D. Botez,
întâmpinat de aplauze, se apleacă spre rândul din faţă. Observă, înainte ca
spectatorii să se ridice în picioare, figura de patriarh a lui Agârbiceanu.
Deasupra capului venerabilului scriitor, instalat sigur în timp, i se pare că
sălăşluieşte slava albastră a credinţei. Îl încadrează decanul lor şi tov. Şoltuţiu, cum aude şuşotindu-se în spate,
(ucigaşul lui Pătrăşcanu, va afla după evenimentele din 89). În răstimpuri
admiră profilul fetei de lângă el. Încă nu-şi poate clarifica sentimentele.
Involuntar, îi apare imaginea Păuniţei, fata Fefeleagăi, cu teribila făină
ce i se scurge de pe obraji. După concert o conduce pe Carmen acasă. Locuieşte,
împreună cu mama sa, profesoară de rusă, pe Horea, aproape de clădirea
ce adăposteşte redacţia Tribunei. Ţi-a plăcut? îl întreabă cu o voce
nefiresc de limpede. În locul lui Kiriac aş fi ascultat un Bach, răspunde
grozăvindu-se. Pronunţase numele marelui compozitor ca în franceză. Bac?!, se
revoltă fata, şi spuneai că ai frecventat destul de des filarmonica de la
voi!. Deschide poarta grea din lemn masiv şi în gangul întunecos încearcă să o
sărute. Carmen acceptă apropierea, apoi fuge către apartamentul de la etaj. La
fereastra dinspre pasarelă se mişcă perdeaua. Încearcă ispita de a o urma, cu o
voinţă de imediată identificare, dar renunţă mirat de propria-i îndrăzneală
Se
întâlniseră la repetiţiile brigăzii artistice, formaţie legendară a facultăţii,
rivală eternă a grupurilor similare de la Medicină şi de la Politehnică, mult
mai titrate însă la concursurile studenţeşti datorită, paradoxal, textierilor,
dar şi inovaţiei de ultimă oră: chitarele electrice aduse pe scenă pentru
acompaniament. Dar voi aveţi cele mai frumoase fete, trebuie să luaţi locul
întâi!, striga surescitat instructorul Ţif. Într-adevăr, fetele arătau
minunat, însă nu venise încă moda mini şi nici aprobarea textelor nu se făcea
fără dificultăţi. Dintr-un cântecel ca U, iu,iu, tractorul ară / Şi se bucură
la ţară / Se bucură, evident, / Că-i tractor, nu absolvent, li se tăiaseră
tocmai ultimele două versuri.
Scriu
anecdotic despre el, observându-i naivităţile, înduioşările şi micile indignări
de moment.
Se
retrage nemulţumit spre cămin, dezarmat, vulnerabil la atacurile obtuze ale
colegilor de cameră. Chiar îţi place de spălăcita aia?. O apără
neconvingător, aducând drept argument superioritatea ei intelectuală. Voi aţi
auzit de Brâncuşi? Ei bine, Carmen a fost special să-i vadă lucrările de la
Târgu Jiu. Mi-a citit odată şi din Blaga Pasărea sfântă... . Se
opreşte brusc, neliniştit. A pronunţat nume încă interzise.
La
repetiţia generală, cu public, de la Casa de cultură, îşi dă seama că nici în
acest an nu vor trece peste medicinişti: umor de bună calitate, mişcare scenică
inspirată. Îl urăşte pe Ţif, cu indicaţiile lui şcolăreşti. Doi paşi la
dreapta, doi paşi la stânga... .
E
conştient, deodată, că se întâmplă ceva neobişnuit. Carmen întoarce capul din
când în când spre stânga ei, iar în ochi
i-au apărut câteva lacrimi. Ce-ai păţit?, întreabă sincer îngrijorat. O,
nimic, nimic. Poftiţi pe scenă, e rândul vostru!, îi îndeamnă cineva din culise.
După modesta lor evoluţie, lucrurile se precipită pe panta unui dezechilibru
anulând orice romantism. Urcă, în urma fetei, o scară metalică în spirală. Din
pudoare ţine ochii plecaţi, prea târziu însă. Îi vede picioarele perfect
sculptate în marmura anatomică, dar şi chiloţii albi, din bumbac, asemănători
celor văzuţi acasă pe frânghia pentru rufe întinsă în curte. Nu-l încearcă
niciun fior erotic. Fiindcă a privit-o nu din perspectiva ochiului lipit de
obiect, ci de la distanţa de unde îşi poate redefini proaspăt obiectivitatea.
Mintea îi este bântuită de lecturi recente. Camil Petrescu. Prin anul 2007 va
citi ceva întrucâtva asemănător într-o povestire de Ştefan Agopian (chiloţii
lui Meli). Nu, hotărât, nu Carmen întruchipează marea dragoste. În gangul de pe
Horea, la întrebarea sa, deşi dorise mult să nu meargă dincolo de ceea
ce văzuse, Carmen îi şopteşte cu pasiune: Te iubesc, pe tine te iubesc. Acolo,
în sală, am lăsat în urmă trecutul. Pe rândul opus nouă era fostul meu prieten
din liceu. Nu ştie să facă pe durul. Este în sinea sa revoltat. Cum, plânge
lângă mine uitându-se la altul? Cu placidă detaşare îi spune: Fată dragă,
ce-ar fi să ne despărţim?. Orgoliu, melodramă, distanţă sarcastică, dreptul
de viaţă şi de moarte asupra celuilalt? Toate i se învălmăşesc în cap.
În
primăvară o întâlneşte la intrarea în biblioteca facultăţii alături de un tânăr
simpatic, pe a cărui frunte se conturează vizibil un lipom.
Prietenul
meu de azi, reputat director de teatru, îmi spune că tânărul acela a făcut o
frumoasă carieră politică în cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei
Socialiste.
Suntem
pe stadionul municipal, alături de cei care pun în scenă (în arenă) spectacolul
omagial de 23 August. Din tribuna oficială, secretara cu propaganda ţipă
isteric: Ce înseamnă asta, cum XL, ce e aici, parada modei? A patruzecea
aniversare trebuie înscrisă cu patru de X! La a treizecea nu s-a făcut XXX ? Ce
cifre romane, nu admit nimic! Şi studenţii de la Agronomie de ce au batiste
verzi pentru momentul Stejarului din Scorniceşti? Să dispară imediat! Ce, facem
apologia legionarismului? Mâine să apară cu batiste roşii.... Ne strecurăm
prin mulţimea de trupuri depersonalizate spre ieşire aşteptînd un deznodământ.
Străin
de alibiuri diegetice, în clipele de calm înşelător ale începutului de mileniu,
găsesc în Bassani o încheiere potrivită: fantasme pline de patimă şi de
iertare detaşată. Reformulez, în spiritul melancoliilor mele: Iertare plină de
patimă şi detaşare fantasmatică.
|
|