De la pagina 110 până la pagina 169 din volumul al doilea din antologia Varia de Nicolae Steinhardt ne putem bucura de, nici mai mult, nici mai puţin, o comoară de hermeneutică cu privire la opera lui Ion Luca Caragiale: e vorba despre o anume, foarte aparte, neobişnuită interpretare la cea mai faimoasă piesă de teatru a lui Caragiale, în textul intitulat „Secretul Scrisorii pierdute”. Eseul antologat, în volumul apărut la Polirom, reproduce versiunea – aşa-zicând primă – a textului apărut în 1975, nu în România, ci în Franţa, în Ethos (la paginile 108-151) şi semnat nu cu numele real al autorului său, ci cu un pseudonim, Nicolae Niculescu. În România, să preluăm aceste date şi din raţiuni care ţin de o minimală istorie literară, „Secretul Scrisorii pierdute” apare pentru prima dată în 1995, graţie editorului Ion Vartic, în volumul Cartea împărtăşirii (Biblioteca Apostrof). Marea comoară – căci aşa este, pe drept cuvânt acest eseu-interpretare la Scrisoarea pierdută – i-o datorăm, aşadar, lui Nicolae Steinhardt; la fel, comoară şi mai mare. Inclusiv pentru motivul că acest text – repet, o interpretare rarissimă la piesa de teatru a lui Caragiale – are un folclor semnificativ, dar nu este, în articulaţiile sale, atât de bine cunoscut, vom insista, în dorsala acestui „Focus”, asupra lui. Mai întâi, aşadar, despre „marea comoară”.

Nicolae Steinhardt povesteşte în debutul acestui eseu – e mai mult decât o captatio... – despre o reacţie neobişnuită pe care o avea, în copilărie, la finalul actului al IV-lea al Scrisorii pierdute; într-un mod foarte asemănător reacţiona şi mama acestuia. Amândoi plângeau. Pur şi simplu, plângeau. „Constanţa aceasta nedezminţită dovedea că un anume resort intra în funcţiune pentru că un anume instinct mai adânc fusese chemat. Râsul necruţător era o firească încheiere a spectacolului Scrisorii pierdute; alta era amărăciunea, indignată şi patriotică. Lacrimile dulci ale înduioşării nu puteau fi decât o excentricitate, de nu curată nebunie”, notează N. Steinhardt. Există, dincolo de o apropriere în cheie emoţională, o anume raţiune, de profunzime, a acestor lacrimi; ele dau seama (anticipativ), consideră cel care va deveni, la un moment dat, monahul de la Rohia, de o anume înţelegere – diferită, adecvată, în adevăr – cu privire la sensul operei lui I.L. Caragiale. Încă o dată, Steinhardt e copil când plânge, alături de sau împreună cu mama sa, la finalul celei mai faimoase piese de teatru. El vede, copil fiind, montarea de la Teatrul Naţional – adică, acea montare care se sustrage interpretărilor la care avem, astăzi, acces, interpretări mijlocite de grile (oarecum) politice. Mai precis, apropo de interpretare, în cuvintele eseistului: „sunt convins că este şi o a treia posibilitate, bazată pe arta interpretativă tradiţională a vechilor actori ai Teatrului Naţional, conduşi şi îndrumaţi în prima lor generaţie de însuşi Caragiale, şi care, spre deosebire de toate interpretările din ultimul sfert de veac, era făţiş pornită către o expunere «blândă», «cuviincioasă», «îndulcită» a subiectului şi o purtare reţinută a personajelor. Interpretarea aceasta din care tot ce e ticălos, crud sau vulgar este îndepărtat cu grijă şi estompat cu simţire o socotim cea autentică pentru că a impus-o autorul în deplină cunoştinţă de cauză”.

Schimbul de replici „–Iartă-mă, coană Joiţica!/ – Te iert!” (din ultimul act al piesei, cel de-al patrulea) e, în scenariul hermeneutic pe care îl construieşte Nicolae Steinhardt, punctul de inflexiune care plasează această piesă într-o altă dimensiune decât aceea pe care o simţim/ vedem/ detectăm în primele trei acte: „actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri, peste genul realist, peste teatru şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat – uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) –, în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte unde se decodează sufletul omenesc – în cazul de faţă, românesc”.

Să nu ne ferim de (aceste) cuvinte, chiar dacă, în vremuri precum cele pe care le trăim, există numeroase indicaţii corect-politice care au sensul opus: lectura pe care o face şi pe care (ne-)o propune Nicolae Steinhardt Scrisorii pierdute e, fără echivoc (căci dacă spunem „negru pe alb” se poate interpreta...), una creştină, profund creştină. O grilă de lectură, aşadar, de un asemenea tip şi calibru pe care N. Steinhardt o instituie – şarmant, foarte convingător – apelând (şi încă din startul argumentului său) la referinţe culturale, ele însele neobişnuite. Nici mai mult, nici mai puţin: N. Machiavelli (prin mijlocirea lui Jacques Maritain) şi... Marshal McLuhan. Există, notează Steinhardt, două forme de machiavelism. Unul absolut: casant, la limită extrem de dur şi criminal, în care „cinismul se preface în metodă generală”, iar „din vechea lume a oamenilor cu păcatele, căinţele, speranţele şi înduioşările lor nu mai rămâne nimic”. Şi unul relativ – în marginile căruia se mai poate trăi. Acesta din urmă e, crede N. Steinhardt, propriu lumii lui I.L. Caragiale – „lumea aceasta e încă plină de valori umane şi creştine, degradate cu totul, dar totuşi existente, o lume desigur vinovată în unele privinţe şi pătată de făţărnicie, dar nu definitiv şi întreg coruptă de machiavelismul absolut, încă nu spurcată de râsul batjocoritor al şmecherilor, încă nu mânjită de vărsarea sângelui nevinovaţilor”. Cât priveşte „convocarea” lui McLuhan, necesitatea acestei referinţe ţine de sugestia istoricului şi sociologului canadian de a proiecta asupra unei opere literare, asupra oricărei opere literare o „analiză de câmp” (spectroscopică – în cuvintele lui N. Steinhardt). „Caragiale nu trebuie aşadar citit nici el numai textual şi vizual, ci în tot complexul cadrului audio-tactilo-evocator, cu luarea în considerare a întregii ambianţe psihofizice şi a fondului, ca să zic aşa, ectoplasmatic, a gamei vaste de valori înconjurătoare pe care ochiul n-o poate desprinde dintr-odată”, notează eseistul.

E o altă lume cea încapsulată în această creaţie de geniu pur a lui I.L. Caragiale, este convins Nicolae Steinhardt: „lumea echilibrului bine aşezat între două capete, în care, după frumoasa vorbă a sudiştilor, there is always time for good manner, ba şi pentru un şpriţ şi o fripturică la grătar”. E o lume plasată într-un „Orient mijlociu” (sintagma nu trebuie să fie luată în sensul ei geopolitic, ci simbolic, axiologic), într-un, plusează Steinhardt, „punct de aur al cumpănirii”. De fapt, e cu mult mai mult decât atât. Şi anume, intrând şi mai adânc în „câmpul” pe care ni-l sugerează McLuhan: e lumea care ne duce la „taina finală” a Scrisorii pierdute – condiţia paradiziacă. În frazele, admirabile şi antologice, ale lui Nicolae Steinhardt: „crescendoul comic chefuiesc-prezidez-manifestez urcă, de fapt, treptele unei scări ducând de la iartă-mă – te iert de-a dreptul în empireu: lumea care, din lipsă de analiză de câmp şi de optică bazată pe zoom, pare a fi a şantajiştilor, încornoraţilor, farsorilor şi bătăuşilor, fiind, de fapt, o lume creştină a machiavelismului relativ, unde forma ţine fondul în frâu, unde cruzimea teoretizantă nu poate frânge bunătatea elementară – minunată lume capabilă de iertare, uitare şi împăcare, unde până la urmă duioşia va stoarce şi lacrimi. Iartă-mă – Te iert este pragul paradisului, de aici încolo personajele scapă atracţiei pământului şi voinţei autorului şi ne duc cu ele în eterul de sus”. Şi încă: „Secretul Scrisorii pierdute – ca şi al condiţiei umane în sine – este nostalgia paradisului. Omul în starea lui lumească şi arta toată sub orice formă – îndrăznesc a spune – urmăresc un singur lucru: recâştigarea paradisului”.

„Secretul Scrisorii pierdute” e, cum spuneam, parte din volumul Varia; mai exact, din alt doilea volum cu acest titlu care adună publicistica (impresionantă şi importantă pentru înţelegerea operei culturale de ansamblu) lui Nicolae Steinhardt. Varia – 1 & 2 – reprezintă (şi acum ajung la „comoara şi mai mare”) volumele cu numerele 18, respectiv 19 dintr-o monumentală (şi la propriu şi la figurat) iniţiativă în duet a Mănăstirii Rohia şi a editurii Polirom: seria completă a operelor lui Nicolae Steinhardt. Seria de autor N. Steinhardt a debutat în toamna anului 2008, cu o primă şi cea mai cunoscută versiune a Jurnalului fericirii. Am ţinut să menţionez acest detaliu – că e cea mai cunoscută versiune a cărţii; cu câţiva ani în urmă, în 2012 mai precis, în aceeaşi serie a fost publicat Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia – o versiune inedită, după manuscrisul aflat la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Rohia, cu mai multe pagini rescrise, a faimosului text; e, de altfel, singura carte – din cele 19 de până acum – care are o copertă de culoare diferită de restul celor din seria de autor. O serie întru totul admirabilă, care va avea peste 20 de volume şi care e încă neterminată – următorul volum va fi dedicat abundentei corespondenţe steinhardtiene (scrisorile trimise, mai precis).