Mărturisesc cu încântare privilegiul de a fi legat de Thierry Wolton de o deja verificată afecţiune (inclusiv în sens fotbalistic, pentru că în vara acestui an, la Sighet, am văzut împreună finala Cupei Mondiale de Fotbal – şi, de asemenea, împreună cu Ana Blandiana, Stéphane Courtois şi cu Dennis Deletant; mai mult chiar, am fost, în minoritate, în clubul în care am văzut meciul Franţa-Croaţia, suporterii echipei care avea să devină campioană mondială). Ştiam de cartea sa, de marea sa Istorie mondială a comunismului, ştiam mai multe poveşti despre ea, ştiam detalii despre „laboratorul” în care a fost creată şi abia aşteptam să apară în româneşte. Ştiam, desigur, aşa cum de altfel ştia cam tot mediul editorial românesc, că la târgul de carte din toamna lui 2018 vom avea primul volum al acestei istorii.

A lucrat la această carte mai bine de 10 ani. În 2017 a fost gata ultimul volum; precedentele două (căci avem de-a face cu o trilogie, una realmente fabuloasă!) îi apăruseră, ambele, în 2015. Toate trei, în ediţia primă, la prestigioasa editură franceză Grasset. O istorie mondială a comunismului este titlul cărţii acesteia, o trilogie, cum spuneam. În noiembrie 2017, de altfel, Wolton a primit Premiul „Jan Michalski“ pentruaceastă lucrare.

A fost jurnalist la Libération (1975-1979) şi Le Point (1982-1987) şi, în timp, a devenit unul dintre acei ziarişti care s-au adăugat istoricilor şi eseiştilor francezi preocupaţi de problema comunismului şi a metodelor sale de subversiune. Astăzi este, în Occident, unul dintre numele cele mai respectate în acest domeniu (istoria comunismului) – unul care este, vai, puternic contestat, şi de cohorte de „idioţi utili”. Thierry Wolton a publicat lucrări de referinţă privind influenţa sovietică în Occident, el fiind autorul a peste 20 de lucrări consacrate relaţiilor internaţionale, istoriei ţărilor comuniste şi politicii franceze. În prezentarea pe care i-o face Fundaţia Academia Civică – o instituţie din România de care Thierry Wolton este foarte apropiat şi cu care a colaborat în repetate rânduri –, se menţionează despre acest foarte spectaculos istoric, publicist şi eseist francez că „la începutul anilor ’90 a avut acces la documente din arhivele PCUS de la Moscova. Pe baza acestei documentări a publicat în 1993 carteaLe Grand Recrutement　(Marea recrutare). În 1999 îi apare volumulRouge-brun. Le mal du sičcle　(Roşu-brun, răul secolului), o analiză comparată a celor două totalitarisme ale secolului al XX-lea, volum publicat în 2001 în limba română de Fundaţia Academia Civică, în versiunea Micaelei Slăvescu, editor Romulus Rusan, cu o prefaţă de Stéphane Courtois. În 2005 a publicat cartea　Quatričme guerre mondiale, iar trei ani mai târziu,Le KGB au pouvoir, le systčme Poutine　(versiunea română:　KGB-ul la putere, sistemul Putin, Humanitas, 2008). În 2010 a încredinţat spre publicare Fundaţiei Academia Civică – editor Romulus Rusan – volumulDe Gaulle şi Moscova　(traducere: Denisa Oprea), un studiu despre încercările preşedintelui istoric al Franţei de a realiza o lume fără hegemonii. Alte lucrări:Le KGB en France,　1986 (versiunea românăKGB-ul în Franţa, Humanitas, 1992),　Les Visiteures de l’ombre (1990),　La France sous influence (1997),　L’Histoire interdite, (1990)”.

Aşadar, la mijloc de noiembrie 2018, Wolton a venit încă o dată în România. Domnia Sa a fost, cum spuneam, vedeta internaţională a celei de-a 25-a ediţii a Târgului de Carte Gaudeamus. A venit în ţara noastră la invitaţia editurii Humanitas – aici unde a început laborioasa muncă de traducere şi de publicare a monumentalei sale opere dedicate Istoriei mondiale a comunismului. Spun bine „a început”, fiindcă proiectul de traducere vizează, desigur, aducerea în limba română a tuturor celor trei volume. Deocamdată, aşadar, avem volumul Călăii. Ediţia în limba română a acestui prim volum merge spre 900 de pagini – şi, în mod cert, şi celelalte două volume vor fi de dimensiuni comparabile, astfel încât la finele acestui demers şi ediţia românească se va rotunji la un triptic de peste 3.000 de pagini, aşa cum e şi ediţia franceză. Dacă lucrurile vor sta în interiorul calendarului actual cu privire la traducerea integrală a acestei colosale opere, atunci, şi în toamna lui 2019, şi în toamna lui 2020 – când sunt programate lansările publice ale celorlalte două volume – îl vom avea alături de noi pe Thierry Wolton, direct în raport cu trilogia sa. De venit, va veni sigur mai devreme în România, în primele săptămâni ale lui 2019, cel puţin la Timişoara, pentru o conferinţă, şi, foarte probabil, la Iaşi şi la Cluj-Napoca.

„Comunismul este conştiinţa vinovată mondială. Nici o altă ideologie, într-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atât de multe ţări, atât de multe minţi şi nu a distrus atâtea vieţi omeneşti. Şi tocmai omul se află în inima cărţii mele. Nu inventez nimic în această istorie a comunismului, nu există dialoguri fabricate, toate situaţiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintâi care le descoperă. Meritul meu, singurul pe care îl am în raport cu această naraţiune, este acela de a fi adus laolaltă sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile în ansamblu. Am vrut să-l iau pe cititor de mână şi să-l însoţesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper că am reuşit; în această carte există carne şi viaţă.”, spune autorul acestei cărţi, într-unu dintre argumentele sale de pornire, cu privire la specificul cercetării sale în privinţa Istoriei mondiale a comunismului.

Primul volum (care, apropo, beneficiază şi de o prefaţă punctuală a autorului la ediţia în limba română) este, şi tot aşa sunt şi celelalte două, dedicate „victimelor”. Este o dedicaţie cu tâlc; în noiembrie 2018, când a fost în Bucureşti, am înregistrat câteva ore cu Thierry Wolton şi despre această dedicaţie mi-a spus următoarele: „Este esenţial să fie aşa. Victimele sunt, uman vorbind, cele mai importante. În timpul comunismului, nu există, de fapt, câştigători; sigur, există Stalin, Lenin, Mao care pot fi consideraţi «câştigători», dar ei nu sunt aşa, sunt nişte criminali. Pentru mine, a fost mereu o evidenţă că victimele au fost cele mai importante şi că lor trebuie să le fie dedicate aceste cărţi. Dedicaţia aceasta, care e, într-adevăr, pe fiecare dintre cele trei volume, e făcută tocmai pentru a întări această idee: că victimele sunt cele mai importante”.

Călăii privilegiază, în raport cu celelalte două volume ale acestei monumentale trilogii, metoda istoric-cronologică. Aşa încât, după ce bifează acest obligatoriu parcurs „pe săgeata timpului”(de la Revoluţia din octombrie 1917 până la decembrie 1979, Afganistan!), pe care alege să îl parcurgă mai ales din perspectiva marilor călăi ai comunismului, realizează, în volumul al doilea şi în cel de-al treilea, o abordare de tip tematic/ comparativist. În acelaşi dialog privilegiat din noiembrie, invocat mai sus, dl Wolton punctează unghiul specific al celor trei volume: „pentru a rezuma, e vorba de trei volume în care vorbesc din următoarele perspective: primul volum e despre istoria văzută de sus în jos, despre putere şi despre istoria conducătorilor; al doilea volum e despre istoria văzută de jos în sus, din unghiul de vedere al celor care au fost striviţi de istoria conducătorilor comunişti; al treilea volum este istoria văzută din lateral, din punctul de vedere al ţărilor care nu au cunoscut comunismul ca regim politic, dar care au avut tangenţă cu el, într-un fel sau altul, spre exemplu, prin partide comuniste sau prin intelectuali de stânga care au fost complici”.

E firească, desigur, întrebarea Cine au fost călăii comunismului? Iată, sintetic, în cuvintele lui Thierry Wolton: „Sunt toţi cei care făceau parte din nomenclatura comunistă. Fie conducătorii, fie membri de partid, fie poliţia politică. Cum i-am ordonat? Dacă ar fi să fac un fel de top, un fel de «hit parade» al călăilor din istorie, aş începe cu Lenin – pentru mine, el ocupă poziţia numărul unu şi mi se pare că este cel mai rău dintre toţi. Spun aceasta mai ales pentru că restul călăilor comunişti nu au făcut altceva decât să cânte pe muzica pe care a compus-o Lenin. Pentru mine, aşadar, Lenin e călăul cel mai crunt din comunism şi după el nu vine Stalin, aşa cum s-ar putea crede, ci Mao. Şi după Mao Tze Dung, Stalin şi kmerii roşii”. Cu toţii, apropo, „călăi ai comunismului”, au avut parte, fără excepţie, de o posteritate mai bună, iar în cazul multora, cu mult mai bună decât cea pe care o meritau. De ce? Din acest motiv: „cred că după căderea comunismului, voinţa generală a fost aceea de a se uita şi de a se trece peste ceea ce a fost cu adevărat comunismul şi, totodată, şi peste epurări, lustraţii şi toate acestea care ar fi putut scoate la iveală numele acestor călăi”.

Rapid (şi împreună cu invitaţia de a privi cu mare, mare atenţie această carte!): suntem martorii privilegiaţi şi, sper, suntem şi vom fi cât mai mulţi cititori ai uneia dintre cele mai vaste, mai valoroase, mai profunde, mai clare (din punct de vedere moral) cărţi care au fost vreodată scrise despre comunism. Aş avansa, fără să gândesc că risc cine ştie ce, o formulă cu privire la volumul lui Thierry Wolton: aceasta nu este o carte despre comunism, este Cartea despre comunism. O uluitoare şi de neocolit operă de istorie şi despre (in)umanitate!