| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cristian George BrebenelLabirintul grilajelor de fier forjat Petreceam, aşa, o logodnă cu străzile. Asta se întâmpla demult, în copilăria mea purtată în sufletul flecar al unui oraş de provincie, când uneori ziua era noapte şi noaptea zi. Când împărăţia blocurilor începea să se înfiripe pe molozul tremurând al barocului sfâşiat al vechilor clădiri, de-a stânga şi de-a dreapta coloanei vertebrale a străzilor, în care fiecare vertebră era o nestemată de granit călcată în picioare, printre altele, de mulţimea fetelor frumoase, multe din ele ieşid cu voioşie din curţile celor câteva şcoli şi licee. Apoi ţesătura filigranată câteodată, barbară adeseori, dar totdeauna caldă, a grilajelor din fier forjat care se sărutau cu verdele pomilor de prin curţi.
Lumea părea că se balansează pe coarda timpului. Fumul prohibit al ţigărilor lido, sau amiral, după caz, ne intra în ochi. Sugeam câte o bomboană kandia cu lapte după care sărutam buzele moi, adolescentine, ridate de vânturile ieftine ale nordului. Ne fâţâiam prin gramatica străzilor în lumea de basm a curţilor tăinuite în grilaje asudate de rugină, până ne descărcam tensiunile acumulate prin sfârcurile oţelite ale fetelor sau prin poantele erotice ce foşneau în mulţimea de bancuri.
Luna ne dădea şi ea întâlnire adesea prin parcul obosit al târgului, timpul nu avea nici o notă de plată, se livra gratuit la orice tutungerie, se consuma prin toţi porii şi se măsura cu elegantele cântare ale adolescenţei. Era vremea când puteam ridica cerul pe fruntea unei fete şi când magia literelor din cărţi se împletea în minunate ghirlande. O îngemănare perfidă între tinereţe şi bătrîneţe, porţile caselor ce gemeau în uzura vântului stăteau să cadă şi trupurile calde, agitate, dispăreau prin chemările fricative ale părinţilor încât fiorul şoaptei te iubesc se amplifica între trupurile noastre.
Aşa era viaţa printre grilajele de fier forjat ce crestau labirinturi în sufletul meu iar dorul lor mă mistuie şi acum când parcă le aud suavul gâfâit al eclecticelor lor bătrâneţi.
Răstignire Câte un piron pentru fiecare punct cardinal. Şi câte o halcă de timp peste lemnul rumenit de focul jertfei. În fix nodul crucii Dumnezeu se pleacă spre o nouă facere şi lumea se va transforma în piatra din capul unghiului. Sfinţii stau toţi ca oile în turmă, ca miei la tăiere pe altarul de jertfă, căci nu le e frică de lama lui Abraham atâta timp cât moartea a fost sugrumată.
Câte o floare pentru fiecare mână şi câte un ou roşu din care răsare tărâmul cel nou.
Om în giulgiul lumii Spune, Omul e un hoit proiectat în viitor.
Spune mai departe, Ochii omului surprind violul lumii.
Spune mai departe, Talpile omului împart ţărâna şi lasă urme în nisipul vieţii. Colbul glasului său adoarme munţii şi linişteşte marea.
Spune mai departe, E ud viitorul de atâta sânge pompat din trecut prin capilarele destinului,
Spune mai departe, Omul ia cântecul în palme şi îl sărută. Inima-i obosită bate în roca sentimentelor sale. Sicriul gol al lumii e împodobit cu trupul omului.
Spune mai departe, Ai zugrăvit umbrele tuturor oamenilor pe pânza istoriei. Ultima judecată e a risipei de conştiinţă, cătuşele de rugină ce-i leagă omului visele de trup.
E atît de regală sinea omului că iarba Edenului se pleacă la trecerea tălpilor peste firele ei, fibre nervoase ale gândului divin.
O moară de vânt macină bunele intenţii ale omului, aripile unui şoim încremenit în lumină. Excesul de sexualitate dăunează grav sănătăţii, ne şoptesc corurile de iude impotente. Reptile scabroase îmi populează visele.
Lumea e o sfeclă roşie uriaşă de care trage agresiv albă ca zăpada cu şirul ei de pitici versificatori. Şi câinele cerber se-nhamă la jug.
Nimeni nu mai priveşte parada cuvintelor. Poeţii au pierdut scuturile, a sosit ziua unei recolte rapide. Cuiburi ţesute din mânie umplu ramurile pomilor vieţii. Pe frunzele lor poposesc îngeri trişti. Lângă trunchiurile lor barbare sunt violate fecioarele serii. Paloşul arhangelului mihail e înfipt în iarba udă. El însuşi plânge alungat de zmeii celorlalte tărâmuri.
Zâmbete sigilate se macerează prin cupe de aur. Păsări săgetate se ridică pe cerul gri din sufletele nimfelor mânioase. Prinţii de carton, acolo jos în vale, mimează o curte prinţeselor de spumă. Peisaje morbide pline cu trâmbiţe ce psalmodiază psalmi cromatici.
Poate că am uitat termometrul între fesele lumii. Uzine imense congelează liniştea pe culmea vieţii unde stau abandonate hambare de rugină. Giulgiul umple orizontul şi ia forma omului în cutia cu mirodenii a Edenului.
Lumea după sfârşitul lumii Lumea sfâşiată arată ca o gaură fără margini, o scorbură jalnică în pomul vieţii. Am înţesat sfârşitul pământului în trup mort. Timpul pute în cadavrul istoriei, orizontul ne strânge în cleştele lui. N-au mai rămas decât coşmaruri pictate pe pereţii zdreliţi ai cuvântului. Hoitul timpului nu poate fi dus în vreun cimitir. E putoare de cer peste tot în jur iar câinii mitologiei strivesc inimile zeilor. Zeiţele şi-au pierdut nurii.
Cuvintele trag de trupul poeziei ca de un alt hoit. Turnirul acesta este aproape gol. Zeilor le e dat să moară în sicriul eternităţii. Conştiinţa lor se stinge doar o dată cu verbul a fi
Mi-ai spus într-o seară Cine ştie cum va fi pe lumea cealaltă! mi-a spus într-o seară când velele sufletelor noastre încă se zbăteau sub ultima vâltoare a dragostei. Oare o să mai putem deprinde gustul vieţii?
Eram în patul cu tăbliile de nuc şi parcă aprins, lemnul lui primise lucirea unei cărni tropicale. Încinse, trupurile noastre se reflectau în tencuiala pereţilor stingându-se încet şi pe de-a-ntregul în liniştea de var a chiliei.
Îşi face loc între noi şi existenţa abisului. Mi-e greu să cred în el dar parcă-i simt temperatura. Abisul are o febră aparte şi gustul oximoronului.
Oare o să mai putem deprinde gustul vieţii? A insistat învelindu-mă delicat cu părul cel negru precum cărbunele.
Speranţa, i-am spus, numai ea şi e suficient ca argument al tainei de a fi în eternitate. Nu poate o astfel de arhitectură sluji neantul.
Nu poţi îmbrăca o astfel de speranţă decât în certitudine, mi-a şoptit morocănoasă.
Şi iar ne-am prăvălit în dragoste... |