Citind cartea Simonei Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, ai un sentiment al intimităţii lecturii, al participării la generarea ei, poţi vedea raţiunile pentru care literatura există, este iubită, blamată, contestată, disputată, pentru care ea eliberează sau constrânge, pentru care ea este un loc al iniţiaţilor sau un loc al tuturor. Tonul firesc al autoarei acestei cărţi vii, aflate în permanent dialog cu ea însăşi şi cu cititorul, emană sinceritate, onestitate, dovedeşte o asumare a celor spuse şi invită la o co-participare în ceea ce-l priveşte pe cititor, la împărţirea aceleiaşi lumi bizare a cititului şi a scrisului, a literaturii: „Îmi place să cred că, în perioada în care textele din acest volum – împărţite acum ironico-didactic în trei secţiuni: bio, biblio, şi biobiblio – au fost scrise, am locuit şi eu în lumea bizară. Îmi place să cred că n-am făcut nici un troc, că n-am minţit pe nimeni, că am rezistat ofensivei copy-paste sau acelui nou curent de opinie după care toţi scriem la fel (de bine), important e doar în ce tabără (literară) suntem. Şi mai ales că am returnat la timp, cum ar fi făcut şi sora lui Nabokov, cărţile împrumutate”.

Vorbind despre literatură, Simona Sora o face cu luciditate, nepierzând contactul cu solul dur de care se izbesc uneori iluziile, chiar şi cele literare. Deşi pleacă de la entuziasmul, tărâmul mirific al copilului-librărie („Când eram întrebată, în copilărie, ce-o să mă fac când o să fiu mare, răspundeam pe loc «librărie»“), autoarea apreciază cu unităţile de măsură potrivite utilitatea literaturii: „Aşadar, literatura nu e chestia aia mirifică pentru care merită să laşi orice film şi să stai treaz toată noaptea? Literatura nu e povestea aia fără sfârşit care, spusă într-un anumit fel, îţi vorbeşte direct despre aspiraţiile tale cele mai secrete? Literatura nu e limba aia secretă care te poate face să te înţelegi într-o clipă cu orice alt cititor de pe pământ?”. De asemenea, Simona Sora discută despre utilizarea literaturii şi inutilitatea sa, în două articole („Ultilizarea” literaturii; Inutilitatea literaturii), şi pledează pentru actul creator, pentru scrierea creatoare, şi pentru gratuitatea sa, ce vine din resorturi intime profunde şi dezinteresate: „«Literatura nu îţi cere alte abilităţi în afară de aceea de a fi om»,spune Lee Siegel. Problema e însă ce înţelegem fiecare prin asta şi ce hotărâm să facem apoi cu ce am înţeles. Unii vor să fie scriitori, critici sau profesori de literatură. Alţii nu vor nimic, şi poate nu întâmplător cei din urmă sunt, în împărăţia literaturii, cei dintâi”.

Cartea de faţă operează şi cu o detabuizare şi declişeizare a literaturii, cu demachiarea ei de stratul inocenţei, cu punerea ei în lumina propriei dispariţii povestite, ce echivalează cu scufundarea în nihilism, nonsens, gratuitate, cu întoarcerea către propriul sine. Transformări suferă şi cititorul care glisează dinspre viată spre literatură şi dinspre literatură spre viaţă: „Literatura nu e niciodată inocentă – spune Roberto Bolańo, în Detectivii sălbatici –, ea e, de cele mai multe ori, o punere în scenă a unui prezent trecut, o butaforie în care personajele, măşti mai mult sau mai puţin reuşite, mimează senzaţii, gânduri, sentimente pe care altcineva şi le imaginează. Literarura nu e niciodată inocentă pentru că, în loc să fie ce ar putea fi – descrierea unei dispariţii, intervalul neliniştitor dintre pierderea şi regăsirea coerenţei «poveştii»-,ea nu vrea să fie chiar apariţia vieţii, o prefăcătorie care, dublând nimicul, îl privează, în plus, de demnitate. Ca să existe cu adevărat – spune Bolańo, la fel cum au spus-o Kafka, Blanchot sau Pascal Quignard, între alţii –, literatura nu poate povesti decât propria ei dispariţie, momentul evanescent în care tot ce pare viaţă se dizolvă în tot ce pare literatură, fără premeditare, fără scop, fără sens. Între cele două dispariţii simultane, se produce, inevitabil, şi dispariţia cititorului, dizolvarea lui fatală uneori în viaţă, alteori în literatură”.

Pe lângă aceste observaţii pertinente cu privire la „mecanica“ literaturii, cartea despre care vorbim nu este lipsită de participarea conştiinţei, ea nu aplică teorii, teze, dispoziţii în mod rigid, nici nu ar avea cum, ci este un construct şi al resorturilor interioare, al sensibilitaţii teoretice, dar foarte personal dezvăluite, este o carte a gustului pentru literatură, o carte despre cărţi, dar şi despre oamenii din spatele cărţilor, despre autori, şi despre oamenii reali din spatele autorilor, cum este cazul lui Mircea Nedelciu, omul în carne şi voce: „o voce profundă şi clară, cu particularităţi munteneşti şi cu segmentări retorice grave, o voce ce nu părea să vină din gât, ci din plexul solar, mângâind fiecare cuvânt şi neexpediind nici o frază, o voce frumoasă, lucrată, dar care performa în direct, refăcând, de dragul spectacolului, un text nou ce părea să se nască atunci, sub ochii noştri”, sau al Hertei Müller şi al singurătăţii sale: „Herta Müller este mai singură ca niciodată”. Dacă am vorbit despre punerea literaturii în lumina potrivită, despre utilitatea, inutilitatea ei, despre o „mecanică“ a ei, cât şi despre o viaţă interioară inefabilă, se poate ca sanctuarul interior al literaturii să fie păşit doar printr-un anumit tip de lectură, lectura senzorială practicată de Gellu Naum („lectura senzorială e mai mult decât atât, e o lectură cvasimediumnică prin care intri în contact cu «fraţi» spirituali pe care-i recunoşti indiferent în ce limbă au scris, indiferent de «sisteme» şi, mai ales, indiferent de obscuritatea aparentă a scrierii lor”), şi poate că acesta este tipul de lectură potrivit şi în cazul de faţă.