Dincolo şi dincoace de ziduri

Zidurile închisorii par să ţină sub teroare şi control o lume decăzută, imorală, constrânsă de numeroase suferinţe şi lipsuri în­tr-un topos al pedepsei şi claustrării, dur şi opresiv. Închisoarea pare locul din societate ce vrea să ţină sub imperiul umbrei şi tăcerii nedreptăţile şi imoralitatea unor indivizi supuşi unor prefaceri ce vizează ameliorarea şi care nu îi privesc pe restul membrilor societaţii. În realitate, de o parte şi de alta a zidului se desfăşoară realităţi ce au legătură una cu cealaltă, ce se reflectă, comunică şi se influenţează reciproc. În primul rând, pentru că aşa cum subliniază Mircea Anghelescu în începutul cărţii sale Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea: „Ideea de pedeapsă a întovărăşit dintotdeauna, se pare, pe aceea de lege, şi nu există referire la organizarea activitaţilor umane care să nu presupună şi un corolar de tip punitiv.”

În al doilea rând, legile şi structura închisorii sunt modulate după factorii sociali, culturali, economici şi politici ai societăţii în interiorul căreia funcţionează: „pedeapsa cu detenţia forţată a trecut printr-un şir de ipostaze legate în foarte mare măsură de filosofia socială şi de caracterul economic al epocilor, structurilor statale, condiţiilor naturale în care trebuiau aplicate. Mai mult decât atât, «simbol cultural», cum spune un specialist în domeniu şi utillizarea ei ca mijloc de pedeapsă sau de disuasiune, de izolare a factorilor de risc sau de reeducare, şi,  bineînţeles, felul în care aceste principii se pun în aplicare, ţin de opţiunea societăţii respective, care depinde de factori în mare măsură culturali: morală, tradiţii, structură socială, implicarea factorului religios etc. De asemenea, esenţial este factorul politic, deci momentul istoric în care se aplica principiile despre care vorbim.”

Chiar mai mult decât atât, structura închisorii reflectă mecanismele organizării şi existenţei societaţii din care face parte, este o reflectare la nivel micro a unei mai ample structuri sociale şi a legilor ei de guvernare: „De aceea, examinarea mărturiilor privind detenţia şi pe deţinuţi nu presupune numai istoria unui impresionant cortegiu de suferinţe, şi totodată de incredibile acte de nobleţe, ci oferă şi ocazia unei priviri mai adânci în structurile unei societăţi, mai ales din cele aflate în curs de degradare: în mecanismul său imunologic. Cele două probleme sunt, cum e lesne de observat, legate între ele pentru că, în momentul în care s-a observat dependenţa sistemului  de pedepse de acela al caracterului său educativ sau preponderent punitiv, s-a observat deci şi dependenţa sa de întrega filosofie socială a «guvernării», cum zice Kropotkin.”

Totodată, spune Mircea Anghelescu, conceptul modern de închisoare apare influenţat de filosofia Luminilor şi de concepţia pe care această filosofie o are despre om, cu alte cuvinte, emanciparea omului are consecinţe şi asupra sistemului detenţiei: „A încarcera pe cineva cu scopul de a-l pedepsi pentru faptele sale rele, neconforme cu legea, sau mai ales a-l reeduca, de a-l închide pentru a corecta comportamentul prin muncă, activitaţi comune, învăţătură, este o idee modernă, nu mai veche de trei secole şi care se datoreşte în cea mai mare parte filosofiei Luminilor, după care omul este o fiinţă maleabilă, cu un comportament logic şi care poate fi educată […]”

Închisoarea zilelor noastre, în manieră ideală şi oarecum utopică, ar corespunde descrierii pe care Michel Foucault o face în studiul său A supraveghea şi a pedepsi. Este vorba de o închisoare care acordă atenţie individului în totalitatea sa, de la aspectele fizice până la cele morale, vizând o educare totală: „Închisoarea trebuie să fie un aparat disciplinar exhaustiv. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului, de modelarea lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea zilnică, de atitudinea morală, de înclinaţiile lui; închisoarea, într-o măsură mult mai mare decât şcoala, atelierul sau armata, care implică, fiecare, o anumită specializare, este «omnidis­ciplinară».În plus, închisoarea nu are exterior, şi nici lacune; nu se întrerupe decât atunci când îşi atinge ţelul; acţiunea ei asupra individului trebuie să fie continuă: disciplină permanentă [...] Închi­soarea trebuie să fie maşinăria cea mai puternică dintre toate ca să poată impune o nouă formă individului pervertit; modul ei de acţiune este caracterul coercitiv al unei educări totale.”

Vrând să surprindă şi modul în care închisoarea se reflectă în conştiinţa unor scriitori ca Slavici, Arghezi, N.D. Cocea, Mircea Damian, Geo Bogza, Dragoş Protopopescu, Zaharia Stancu şi alţii, Mircea Anghelescu doreşte să dezvăluie „dincolo de valoarea de document istoric sau uman... calitatea de document literar” adusă în prim plan de aceste experienţe ale detenţiei. Iar ceea ce se observă şi la acest nivel şi din această nouă perspectivă este tot mecanica unui microunivers din înăuntru, ce reflectă mecanica marii lumi din afară: „Mecanica implacabilă a acestei permanente rotiri este de fapt substanţa micului roman care, într-un spaţiu închis, fără perspectivă, sugerează mecanica încă mai înspăimântătoare şi mai implacabilă a lumii din afară, a lumii în care trăim fără să pipăim şi chiar fără să vedem zidurile, lanţurile şi murdăria dimprejur: roman al suferinţelor celor închişi, Poarta neagră este şi o parabolă a Oraşului, a Capitalei, a propriei noastre lumi care tinde nu să se amelioreze, ci dimpotrivă, să ducă – precum în toate distopiile adevărate – spre perfecţionarea absolută a răului, aşa cum şi sugerează un personaj, delirant, dar emblematic, dintre teoreticienii închisorii absolute.”