Aşa cum Isabela, unul dintre personajele piesei de teatru Ultimul dans al libelulei, scrise de Cornel Mihai Ungureanu, le numeşte pe celelalte personaje „oameni fără timp”, tot aşa se poate spune că, în teatrul său, autorul creionează poveşti şi personaje ale căror drame, paradoxuri, nemulţumiri, eşecuri, nostalgii, mici împliniri şi încercări de evadare din perimetrul propriei determinări sunt nu doar părţi din universuri fictive, ci bucăţi de viaţă reală, grefe din existenţa cât se poate de vie a oamenilor în carne şi oase de dincolo de file.

Totul este să vrei să mergi mai departe, aşa cum face Isabel, să găseşti locul din care se poate privi, să ai răbdarea să observi, deşi singurătatea e posibil să rămână la final cea mai palpabilă senzaţie: „ Într-o zi am mers mai departe şi am găsit fereastra care dădea spre curtea asta. De atunci v-am privit în fiecare zi, cum vă adunaţi sub nuc. V-am cunoscut şi mai bine după ce doctorul Demetrian mi-a adus o lunetă. Vă spuneam «oamenii fără timp» şi încercam să îmi închipui ce vorbiţi, ţeseam intrigi, poveşti de iubire... Joi au venit rezultatele, le-aţi văzut. (Îi vin lacrimi în ochi, încearcă să le ascundă) Cu o senzaţie am rămas, aia că suntem singuri, singuri, singuri.” După cum: „o libelulă adultă trăieşte cel mult câteva săptămâni, după ce partea cea mai mare a vieţii şi-o petrece sub apă, ca nimfă”, tot aşa personajele primei piese aflate în azil duc o existenţă intermediară între lumea din afară: „La început, oraşul, lumea activă, mincinoasă şi violentă de afară”, şi cea din interior: „fereastra care dădea spre curtea asta.” În azil, ajunse la forma adultă, personajele trăiesc tot sub o cupolă, nu a copilăriei, a stadiului larvar, ci a fanteziei: „Aşa e când îmbătrâneşti, îti rămân doar fanteziile.”

Personajele din Soţii, prietene, amante îşi trăiesc şi ele existenţa protejată de propriul cocon spart de teama singurătăţii: „De atunci am crescut într-o lume închisă şi protejată, dar teama că voi rămâne singură, dacă voi vorbi despre lucruri pe care nu pot să le explic, mă urmăreşte încă. Şi nu pot să mă prefac că nu există amintirea lui Ammon, mai vie decât multe amintiri din copilărie.” Caracterul tumultos, contradictoriu, paradoxal, dilematic al personajului feminin, Thora, sau simplitatea, directeţea, candoarea, sentimentul matern degajat de Natalija („pentru că mi-au plăcut mereu cuvintele tale simple, directe. Nu pot uita bucuria pe care o simţeam vorbindu-ţi la telefon şi am mereu impulsul îmbrăţişării, când mă gândesc la tine”), împreună cu portretul artistului Mihajlo, care vrea să picteze „un tablou care să dezvăluie partea nevăzută din oameni, zona aceea amorfă, neacoperită sau nedescoperită. De obicei nu se ascund cine ştie ce crime, mai degrabă mici mizerii, trădări, momente de promiscuitate, hăţişul de fantezii şi de reţineri” alcătuiesc personajele unei piese de teatru cu tipologii diferite, dar care se străduiesc să construiască punţi de legătură: „Vreau să pun o etichetă pe singurătate, ca o boală din aia cu diagnostic care doare mai clar şi mai cuminte după ce îţi spune doctorul despre ce e vorba. Poate e autoimună însă, ca toate bolile mele. (Pauză) În puţinul timp liber fac experimente cu oameni de diverse specii, care ajung la acelaşi punct: cel în care se fuge de mine.”

Ultima piesă, Familia Roseti trece la ora de iarnă, pune pe tapet singurătatea trăită în doi, erodarea sentimentelor, banalitatea vieţii de zi cu zi. O astfel de existenţă clişeizată în care infidelitatea devine o certitudine, e prevazută, confirmată, face ca până şi naşterea să fie pragmatic conotată: „Ana: Cred că n-o să am niciodată unul. N-aş fi în stare să-i explic de ce totul e strâmb. Şi să-l fac doar că aşa trebuie, de singurătate, sau că nu pot mai târziu, mi se pare o renunţare. Cum va cuceri copilul meu lumea, dacă s-a născut nu din iubire, ci pentru că maică-sii îi scădea fertilitatea?”, face ca toate dramele să poată fi suportate şi fiecare rămâne cât se poate de neimplicat, de spectator.

Există, cu toate acestea, şi o dureroasă participare, sentimentul acut al nostalgiei, al dorinţei refugiului în atemporalitatea copilăriei aşa cum se conturează în Soţii, prietene, amante: „Pe urmă am crescut. Fără să avem vreo dovadă că acele cioburi nu au aparţinut unui templu şi fără să fi întâlnit vreodată un borcan la fel de albastru, am renunţat cu un zâmbet de superioritate la descoperirea din jocul nostru de copii. Nu-s convinsă că, făcând asta, nu am greşit. Sunt sigură însă că, în acel joc, nu greşeam.”

Scriitura piseselor lui Cornel Mihai Ungureanu este deopotrivă a confesiunii, a larmei lumii exterioare, a singurătăţii şi golului interior peste care planează nostalgia şi problema mereu nerezolvată a iubirii. Aceste trei piese sunt unite printr-un stil al cărui dramatism se află în expresia lipsită de gesturi exagerate, de o teatralitate exacerbată, care ar putea genera un stil artificial, neverosimil. Directeţea, fineţea ironiei şi umorului creează senzaţia unor poveşti şi personaje fireşti, unele cu existenţe contradictorii, frământate, sinuoase, care se luptă pentru un sens, un acord cu propria persoană şi cu lumea, iar maniera redării, subtilitatea abordarii face ca poveştile şi personajele despre care vorbim să fie situate în afara unui timp precis, unei determinări concrete.