Viața interioară e domeniul imaginației, așa cum viața exterioară e acela al percepției. Pentru Mircea Ivănescu, viața interioară este timpul care trece și, deopotrivă, tot ceea ce se poate simți și gândi în tot acest timp subiectiv care trece fără să se mai întoarcă. Această lume lăuntrică e fluiditatea însăși, lume constituită din fantasme și umbre, din alunecări, cum se exprimă poetul, dintre care unele pot fi „indiferente”, dar din care altele, dimpotrivă, pot să pară, spune acesta, „atât de aproape de noi încât ne e frică”. Poezia nu este însă viață lăuntrică sau nu pretinde să coincidă în întregime cu aceasta. Ea implică alegere, disociere, structurare prin formă a anarhicului intim. M. Ivănescu vorbește, în acest sens, despre „dispuneri de plan”, despre un „cadru”, despre „scheme” (întregite apoi cu tot ceea ce se „culege” din durata devenită sursă și materie primă a poemelor). Poetul aduce în discuție, de asemenea, celebrul exemplu din Stendhal, al crengii pe care o acoperă, până la nerecunoaștere, cristalele de mină. Cuvintele, așadar, se acumulează, cresc, înfloresc, precum cristalele, în jurul unei impresii sau în jurul unei „clipe”. Viața interioară devine astfel un timp povestit (poetul îl compară cu un „imens rotund” rostogolitor, în mișcare continuă) în care se istorisește, prin întâmplări sufletești, nimic altceva decât felul cum timpul se scurge precum nisipul într-o clepsidră. Povestirea, după cum știm, umanizează timpul, fixează și ordonează ceea ce, altfel, ar rămâne dezordonat. Există însă câteva forme-teme care structurează poemele ivănesciene, limbaj și metalimbaj totodată, puncte de recurență și linii de convergență. Acestea sunt amintirea, închipuirea și jocul.
Amintirile, la M. Ivănescu, umplu golurile lăsate de sentimentele pierdute, în felul în care un lichid ar umple o sticlă. De asemenea, ele iau forma nu a ființelor, ci a aparențelor ființelor care au dispărut. Poetul stă, ca într-un cerc, în mijlocul lor și înconjurat de ele (Falsă evanescență, Poesii, p. 63). Obiecte mentale, amintirile sunt fără substanță, sunt doar imagini fără viață, simboluri pentru ceea ce a fost altădată. Acest altădată se oglindește în timpul-oglindă al amintirii, dar fără profunzime. Totuși, ele constituie trecutul, trecutul pe care stăm, cum spune Bergson, lume în care poetul se întoarce adeseori pentru a-și găsi un suport împotriva singurătății. Astfel, diferența dintre amintirile adevărate și amintirile imaginare nu e deloc precisă. Există totodată o retorică a amintirilor, parte a discursului descriptiv, aplicat mai tuturor ființelor despre care se scrie: „vorbele acestea au fost mereu amintiri/ despre lumina de seară, despre fulgii tăcuți/ de zăpadă, despre zgomotul sângeriu/ al focului pe câte o față când se apleca înspre flacără/ la soba deschisă” (Joc livresc, Versuri, p. 11).
O egală îndepărtare de existență, de realitate o expune închipuirea. Aceasta e „gând fără urmare”, fantasmă născută din „noapte și frig”, plăsmuire „fără viață de fapte și întâmplări, ca și cum ai atinge un cadavru”. Esența închipuirii e tocmai despărțirea, separarea de actele vieții. Poetul ține mereu însă, într-o aceeași mână, balanța valorizării și devalorizării, căci închipuirea reprezintă, cu toate acestea, o forță. Poartă semnătura noastră și ne explică. Ne semnifică în același mod ca faptele. Pentru M. Ivănescu, închipuirea desemnează puterea (puterea cuvintelor) de a născoci „gesturi”, mișcări sufletești simbolice, pornite dinlăuntru, și a căror dezvoltare ulterioară poate deveni autonomă, scăpând de sub controlul emițătorului. Altfel spus, închipuirea, ființă de limbaj, imagine, cum e totul în scris, odată declanșată, odată dăruită circulației, își dobândește propria ei inițiativă, purtând eul spre situații neimaginate inițial. Închipuirea, așadar, e sursa, sursa imensă pentru „chipuri, și locuri, și întâmplări, și gesturi, și anotimpuri trecute, și obiecte pe mese” (Mecanism, Poesii, p. 72).
Cât privește jocul, acesta, alcătuit din „vorbe fără urmare, care nu spun aproape nimic”, ține de prefăcătorie, de simulare, de mască: „jocul meu este de fapt/ cel mai comod - o multitudine de stiluri de joc/ în care trec mereu de la o sinceritate - scurtă - la alta/ și deci e o minciună totul - și așa-zisa mea trecere în timp/ este doar o nemișcare, o moarte”. Conștiința jocului e o deliberare, o alegere printre mijloace și scopuri, pentru că prin joc te prefaci că ești o altă ființă și demonstrezi totodată că poți să-ți transformi viața după voie. Jocul e un provizorat, care durează atâta timp cât îți împrumuți ființa unei aparențe: „între mine și ei (cei din afară) așez un joc de aparențe”. Pentru M.Ivănescu, obiectul jocului îl reprezintă adeseori fața Ei, materie prelucrabilă precum o plastilină; sau un dans solitar, „printre umbre și printre cuvinte”. Jocul nu este o trecere prin timp (una din posibilele definiții ale existenței), ci o petrecere momentană a timpului, „să-ți treacă urâtul”, cum zice poetul.
Toate aceste forme-teme, de limbaj și de metalimbaj (în sensul că imaginile se comentează pe ele însele), subliniază, încă odată, separarea netă pe care M. Ivănescu o face între viață și ficțiune, între realitate și irealitatea literaturii. Deplângând imposibilitatea de a trăi în mod real, poetul scrie literatură („Îmi fac mereu întâmplări și legende despre ce mi se pare că simt”), acuzând în același timp literatura (într-o manieră ironică, firește) de imposibilitatea de a trăi în mod real. Rezultă de aici o artă poetică prinsă într-o mișcare dialectică de sincerități și disimulări (ironia înseamnă, etimologicește, disimulare). Se neagă și se afirmă, se afirmă și se neagă simultan. Astfel, scrisul, care înseamnă, pentru M. Ivănescu, o „anumită așezare de gânduri”, o ordine deliberată (iar orice ordine, cum știm, e timp) nu are alt adevăr decât acela al „închipuirii de-o clipă” (Poesii, p. 120). Scrisul constituie o „dezlegare”, o soluție temporară pentru spaimele, obsesiile, oscilațiile sau contradicțiile cu care se confruntă ființa celui care scrie. Și cu toate acestea, poetul, așa cum ni se confesează, apelează adeseori la „deprinderea de a scrie”, regăsindu-se pe sine în scris. Pentru poet, literatura apare ca un mod particular de a spune lucrurile, mod bănuit mereu de emfază, de afectare, de stereotipie. Un exemplu: după o scenă povestită, din care am putea înțelege un refuz de ordin erotic, urmează constatarea că „dacă am fi făcut literatură am fi spus că afară a început să ningă”. Glacialitatea Ei e transferată în decor. În realitate, cele două moduri de a spune același lucru nu numai că nu se exclud, dar se nuanțează reciproc. Astfel că expresia „cum se spune în literatură”, de întâlnit îndeajuns de frecvent în versurile lui M. Ivănescu, funcționează precum un comentariu ironic, însoțind frazarea socotită „literară”, pe care tocmai o scoate în evidență.
Punerea literaturii sub semnul întrebării nu se oprește doar aici. Literatura, mai afirmă M. Ivănescu, e o „minciună mare”, iar abordarea scrisului literar s-ar justifica doar ca mijloc de a te salva de timpul distrugător: „Numai că noi nu vrem să facem literatură./ Ni se pare că ar fi ceva fals în asta - ca și cum/ n-ai putea trăi cu adevărat așezându-ți deliberat/ anumite locuri, și timpuri sufletești,/ chiar și numai pentru ca să câștigi vreme. Însă așa ni se pare/ nouă, că ar fi ceva fals” (Iarnă, Poesii, p. 75). A scrie literatură, problemă pusă mereu, la M. Ivănescu, la modul virtualului, apare concomitent ca supunere și ca respingere: „însă, dacă o scriem, ne aplecăm mai atenți/ la convenții, sau poate la normele de decență,/ respingând adică sentimentalismele, și literatura” (O vizită, dimineața, Poeme, p. 129).
Poetul știe totuși foarte bine că a nega literatura nu înseamnă nimic altceva decât a rămâne tot în câmpul literaturii. Spunând că abandonăm literatura nu facem, scrie autorul Versurilor, decât „să ne retragem într-o mai veche manieră a minciunii care-și neagă propriile imagini”. Cum remarcă Blanchot, literatura, în sensul rău al cuvântului, survine la cel ce o ignoră sau o camuflează; ea se salvează la cel care se îndoiește de ea, la cel care îi afișează, îi scoate în evidență convențiile, părând astfel că o denigrează. Cuvintele în poem, potrivit artei poetice profesate de M. Ivănescu, trebuie să fie cuvinte „ocolite”, alese și măsurate cu grijă, astfel încât să nu spună prea mult și dintr-o dată. Ele ar trebui văzute precum niște urme în zăpadă; altfel zis, să aibă relief, să traseze o mișcare, dar și să indice totodată, prin golurile, prin absențele lor, prezențele care au fost și au dispărut. Cuvintele, în același timp, te înstrăinează, pentru că, prin folosirea lor, „ceva nu se așază/ de loc exact peste ce știi tu cu adevărat/ că e în tine - că simți” (Versuri, p. 9). La orizontul poemului, ceva scapă influenței limbajului, ceva rămâne pe totdeauna neexprimat. Limbajul poemelor ivănesciene este el însuși, în acest sens, un limbaj frânt, care adeseori chinuie sintaxa, un limbaj al pauzelor (al cratimelor), care, pentru a aproxima nuanța, se furișează la infinit printre nuanțe.
Prezentul este timpul în care trăim sau, cum sună argumentul lingvistic, timpul în care vorbim. Or, tocmai acest timp - „clipa în care suntem” - îi apare poetului ca fiind defectiv, insuficient, neadevărat: „căci nu ni se pare de-ajuns/ ceea ce este în jurul nostru, și credem, mereu, că altădată a fost scena pe care am fi putut-o trăi” (O vizită, dimineața, p. 116). Definindu-și ființa prin lipsa de apetit, de aderență față de prezent, M. Ivănescu își exprimă deopotrivă dorința de un altădată, de ceva care nu este aici, ci acolo. Sentiment al purei absențe, nostalgie față de vremea care a trecut. Nemulțumirea față de prezent se aliază nu de puține ori cu nemulțumirea (câteodată chiar sila) față de sine însuși. O „ființă teribil de greoaie” îl locuiește, îl ține pe loc; o ființă care „nu vrea să treacă dincolo”, dincolo de limitele eului, și pe care ar dori s-o poată expulza, proiectând-o în înfățișarea altuia (Gesticulație, Poesii, p. 100). Posibilitatea de a fi un altul e experimentată de poet, fără consecințe, prin joc și închipuire. Dar gândul de a fi putut fi realmente un altul îi provoacă o stare de teribilă crispare. E ca și cum, scrie poetul, „ni s-ar strânge deodată carnea de-un frig buimăcitor, dintr-o dată” (Continuitate, Alte versuri, p. 131). O „inerție fără sfârșit”, de care nu se poate scutura, îl face să rămână același, identic cu sine. Identitatea s-ar constitui astfel din însăși imposibilitatea eului de a fi înlocuit. Așa cum îl descrie M. Ivănescu, este un eu la a cărui alcătuire participă și „cel ce a privit ceea ce se vede dincolo de limita vremii de fiecare zi”, și cel ce a simțit „spaima - spaima adevărată”, și cel ce a fost „aproape de timpul mort al altuia”. Iar, pe deasupra a toate, și cel care își pune sub semnul incertitudinii toate definițiile. Îi datorăm totuși acestui eu poezia lui M. Ivănescu.