Mă documentam asupra simbolismului în literatura şi arta secolului al XIX-lea. Nu sunt un expert în domeniu, dar documentarea o făceam pentru a scrie o carte pe care m-am tot gândit să o realizez acum mulţi ani. În timp, am adunat materialul necesar şi am început să asamblez, mental, osatura ei, şi să o solidific printr-o documentare la obiect. Şi citeam:
Şcoala simbolistă, dacă putem întrebuinţa cuvântul «şcoală» aplicat unor grupări atât de neconsolidate, a prezentat cele mai diverse caracteristici, prin însuşi faptul că se reclama de la libertatea de creaţie.
- Ar trebui să mai facem nişte cumpărături de la Billa, mi-a atras atenţia soţia, din camera alăturată.
- Bine, fă o listă de cumpărături.
Alegoria se complică foarte repede: poezia şi pictura imaginează noi amănunte: Pallas-Athena se naşte complet înarmată din capul lui Zeus; ea personifică fulgerul, apoi războiul, în care suliţa loveşte pe duşman, dar şi inteligenţa care-şi atinge obiectul, sau elocvenţa care converteşte pe ascultător ...
- Apă plată trec pe listă? - voia să ştie soţia în completarea fiţuicii.
- Nu trece, că mai avem cinci PET-uri în boxă.
Baudelaire a transmis simboliştilor toată această moştenire, sporită cu toate aporturile preţioase ale geniului său. Precursor al naturalismului, prieten cu apărătorii artei pentru artă, Baudelaire e şi precursorul simboliştilor...
- Când ai de gând să-ţi ştergi praful la tine, în birou? şi-a adus aminte soţia, lait-motiv de a mă deranja ori când citesc, ori când sunt la masa de lucru.
- O să-mi fac timp, dar nu mă mai deranja!
Şi am continuat să citesc de-acum pe sărite; se rupea firul lecturii.
Alegoria e gradul cel mai de jos al corespondenţelor. Baudelaire n-o dispreţuia deloc...
- Da aspiratorul când ai de gând să-l pui?
Mi se urca sângele la cap. Am început să-mi aduc aminte cum lui Brâncuşi i-a rămas în minte lipit strigătul disperat al unei broaşte pe când o înghiţea un şarpe.
- O să-l pun poimâine, că voi avea mai mult timp.
Baudelaire a iubit culoarea pentru culoare. El a preluat cercetările întreprinse de decadenţii francezi şi englezi în jurul anului 1885...
- Cum poimâine? E prea târziu, că s-a-mbâcsit de praf covorul.
-Lasă, că până atunci mai poate sta ca si până acum.
În Salonul din 1846, Baudelaire amintea un pasaj din Hoffman cu privire la «unirea intimă dintre culori, sunete şi parfumuri...».
- Ţi-l scot eu din debara, numai să-l pui, continuă soţia sentenţios.
Mi-a venit în minte puricele uriaş, cu fălci puternice, desenat de William Blake într-una din viziunile sale. Unde nu găseam un astfel de purece s-o facă să se sperie pe soţia mea?! Poate aşa ar tăcea.
- Bine, scoate-l, că va sta pe culoar până când îmi fac timp de el.
În 1876, Fantin (Latour) a pictat un omagiu lui Berlioz, căruia Edouard Colonne îi dirijase recent Damnaţiunea lui Faust, Romeo şi Julieta şi Confidenţele nopţii. Omagiul acesta e singurul care rămâne o alegorie. (...) Mult mai importante sunt cele vreo două sute de litografii pe care Fantin le consacră muzicii. El evocă operele lui Schumann, Berlioz, Brahms, Wagner ...
- Mă gândeam ca la vară să cumpărăm alt bufet, în bucătărie, a gâdilat-o o veche idee pe soţie.
- Ai început să gândeşti? am iritat-o eu, morăcănos.
- Nu ţi-e, mă, ruşine să vorbeşti aşa cu mine?!
- Uite, că nu-mi e, mi-am continuat eu răutăţile voit întărâtate.
- Să ştii că nu e nimic de capul tău, dacă-mi vorbeşti mie aşa.
- Da de-al tău ce e, când îmi fragmentezi lectura?
- Da ce, eu trebuie să stau ca o proastă, mută? Tu te bagi în birou la tine, scrii ori citeşti, şi-ţi faci de lucru.
Are într-un fel dreptate mi-am zis. Ce pedeapsă mai mare este pe o femeie să stea mută?! am început şi eu să gândesc.
M-am îngropat iar în lectura mea interesantă.
Rops a compus alegorii; unele ca Missa de Gnida, amintesc de cele executate pe la 1770; Târgul dragostei e inspirat, ca şi tabloul lui Vien, de frescele de la Herculaneum; simbolismul său e mai direct în Balul mascat sau în Moartea dansând, dar poate simbolismul cel mai autentic al lui Rops nu e nicăieri atât de încărcat cu simboluri ca în Satanicele, ale căror intenţii literare l-au sedus pe Huysmans...
- Aş vrea să te întreb ceva.
- Iar?
- Da când te-am mai întrebat?
- Mai adineauri.
- Hai, mă, mai lasă tâmpeniile. Vreau să-ţi spun că mi-e dor să mănânc un cremşnit.
- Bine, am înţeles; o să mă duc să cumpăr foi pentru cremşnit de la Kaufland.
- Nu de-acolo, că e mai departe. Te duci la Billa, că e mai aproape. Dar vezi să fie d-alea făcute la Boromir de la Vâlcea, că sunt mai bune.
- Bine, dragă, dar lasă-mă o dată!
- Nu poate vorbi omul nimic cu tine.
Lumea ideală, în care trăiau Puvis (de Chavannes) şi (Gustave) Moreau, era alcătuită din imagini alese, dar luate din realitate. Alţi artişti năzuiau să creeze, ca nişte demiurgi, o lume supraterestră. Sunt nişte vizionari...
- Du şi tu ciorba pe balcon, să nu se strice, că în frigider nu mai are loc de câte alea!
- Mai încolo nu se poate?
- Nu, acu, c-a stat destul în bucătărie de când am mâncat noi.
Mânca-te-ar animalele lui George Stubbs, pupa-te-ar bătrânii lui Goya, ăia de mâncau supă! m-am trezit blestemând-o pe insistenta de nevastă-mea.
Supus şi cu capsa pusă, deja, m-am executat şi am transportat oala cu ciorbă în balcon, apoi am reuşit să înnod firul cititului după câteva minute de clocot. Sufletesc, bineînţeles.
Viaţa lui Odilon Redon a fost mediocră; şi-a luat revanşa viziunilor sale. Ca şi Gustave Moreau, el a protestat împotriva artei lipsite de idee, indiferent că era vorba de arta clasică, preocupată doar de valorile plastice,...
- Ce faci acolo? Iar citeşti?
- Da, dragă, tocmai citeam despre Odilon Redon şi despre viziunile sale transpuse în propriile-i tablouri. De-ai şti ce viziuni avea! De te-ar fi întâlnit, ţi-ar fi făcut un portret pe gustul meu.
- Voiam să-ţi aduc aminte că mâine e scadenţa la plata facturilor la telefoanele mobile de la Vodafone.
- Am priceput aluzia fină. Mâine le voi plăti.
Am continuat să citesc de-acolo, unde rămăsesem:
...fie că era vorba de arta naturalistă, pasionată doar de realitatea vană. Nu l-a înţeles pe Ingres...
Cum să-l înţeleagă pe încrezutul ăla rămas încorsetat în academismul său! m-am trezit gândind acum, supărat, şi pe excelentul pictor.
...pe care-l acuză că e un spirit steril şi că nu înalţă sufletul.
- Să te mai ridici de pe scaun şi să-mi aduci din şifonier, de pe ultimul raft, o batistă, ca să mă şterg cu ea pe faţă, că am transpirat.
- Adică să mă înalţ până la ...
Ia uite cum am rămas şi eu atârnat de cuvintele citite, mi-am luat aminte.
- Mai lasă-mă-n pace cu prostiile tale, că m-ai exasperat!
Mă aduci în stare să te blestem să ajungi ca babele gravurii lui Goya, ca bătrâna din portretul lui Matisse, ca Domnişoarele din Avignon ale lui Picasso...
- Ce Matisse şi Picasso, mă! Ai început s-o iei razna, te-apuci acum să-mi vorbeşti şi de mâzgăliturile lui Matisse şi Picasso?
- Păi, nu mă provoci tu?
- Atunci şi tu ai să arăţi ca dintr-o caricatură de André Gill!
Cu asta m-a dat gata. Nu ştiam exact câte şi ce cunoştea din operele marilor artişti plastici şi cu cine e în stare să mă mai asemuie. Se zice că bărbatul e capul familiei, iar femeia gâtul. Te poţi pune cu gâtul?
22-23 Ianuarie 2013