Pentru a cunoaşte omul, care mai mult e o metaforă pentru mister, e nevoie de a acţiona precum Alexandru cel Mare în faţa nodului gordian, cu determinare. Ianuarie-Raul Iordăchiţă, în disperarea de a desluşi odată fiinţa umană, începe să o descrie în ansamblu, tocmai pentru a se pune la adăpost în cazul în care demersul nu-i reuşeşte, iar cea mai recentă carte a lui, Omul gordian – cu o prezentare de Ioan Holban, este un fel de oglindă a propriilor estimări asupra variantelor de evadare din limitele propriului corp: „Omul e nod gordian,/ vezi bine că e nod gordian./ Ia seama numai la acizii nucleici;/ ia seama la gândurile lui dintr-o zi, dintr-un an,/ dintr-o viaţă” (Omul gordian).

Deşi deplânge natura sofisticată a omului, totuşi poetul însuşi se înscrie în tipar, vorbind despre sine, invers faţă de realizările obţinute până în prezent: „N-am făcut nimic în viaţa mea:/ – de născut, m-a născut mama/ – bunicii mi-au udat/ cei şapte ani de acasă/ pe care nu i-am risipit complet/ de la tata am darul bântuirii/ printre cuvinte” (Democratizarea înălţării la spirit). De aici, de la falsa negare a ceea ce este, pleacă în explorarea situaţiilor întâmpinate.

Asemenea barzilor romantici, Ianuarie-Raul Iordăchiţă nădăjduieşte după o iubire ideală; îşi dă seama că nu poate garanta, cu propria-i longevitate, întâlnirea cu femeia desăvârşită. De aceea, este dispus la ruinarea propriei morţi, numai „să văd cum soseşti” (Focuri flagrante); prin comparaţie, Tudor Arghezi îşi contempla iubita pe când se depărta, fiind captivul unei stări dilematice („de ce-ai plecat,/ de ce-ai mai fi rămas”). În Divina comedie, Dante făcea efortul de a interveni, pentru a o smulge morţii eterne pe Beatrice, pe când, în acest text, poetul speră a-i sta în putere să distrugă bariera dintre viaţă şi moarte de unul singur, numai pentru a-şi împlini capriciul de a zări femeia visurilor, indiferent de perioada istorică în care aceasta va fi să apară: „eşti în trenul altui mileniu”. Constatarea existenţei a două vieţi, una biologică, ancorată într-o realitate unde trebuie să joace un rol, la unison cu semenii lui, alta, a propriilor visuri, îl îndreptăţeşte pe autor să creadă în idealuri: „Am trăit ca în târguri./ Trupul meu n-avea o scoică pe el./ Am dormit în periplu-n ulcioare şi ţesturi,/ am legat, pe la circuri, inel de inel. / Viaţa din vis respira primăvară” (Doar cei cu fericire-n pungă). Speranţa într-o iubire unică e generată în urma trăirii unor momente, dintre care evocat e unul aparte, când a crezut că-i stă în putere să treacă nestingherit printre atâtea animale periculoase, slobozite cu propria-i mână, în frenezia patimii de atunci: „În zilele în care te-am iubit,/ am învăţat să zburde fluturi,/ cu melcii ne-am foit în aşternuturi,/ panterele din cuşti am slobozit” (Nemuritoarele femei).

Dănacul epicurian, poem scris în replică, prin semantică şi discurs, la Fătălăul de Tudor Arghezi, evidenţiază o posibilă cauză a neglijării căsătoriei, de către un fecior tomnatic: plăcerea de a trăi de unul singur micile bucurii ale vieţii. Determinantul filosofic („epicurian”) sporeşte misterul pentru astfel de personaje empirice: „la ghicitul în stele/ treceai prin inele/ la ghicit în petale/ priveai prin cristale” etc.

Într-o serie de poeme, Ianuarie-Raul Iordăchiţă valorifică detaliul biografic. Tendinţa se soldează cu aducerea în prim-plan a unui peisaj rustic, principala figură de stil fiind sinecdoca. Trăirile oamenilor şi-au pus atât de puternic amprenta pe sat, încât spaţiul respectiv palpită ca un suflet, când e părăsit, în timp ce florile de câmp, salvate de către Noe pe arcă, într-un timp imemorial, dau buzna „în curţile/ şi casele goale,/ de voie” (Confort de şapte stele). Conform titlului, poemul comportă un ton ironic, iar datoria poetului este de a asigura legătura dintre regnuri: „Aceasta este ţara mea/ şi cuibul meu unde clocesc,/ sub bradul ca un os domnesc,/ minunile în care cresc/ fuioare de nu-mă-uita”.

În concluzie, Ianuarie-Raul Iordăchiţă propune un volum atractiv, încercând să investigheze firea ambarasantă a omului modern, restrâns, din cauza tempoului vieţii urbane, la un tipar existenţial deloc de invidiat.