Impactul cu propriul sine

Iulia Sala a publicat în 2013, la editura BrumaR, în prezentarea lui Daniel Cristea-Enache, romanul cu titlu de film, Din dragoste pentru poştaş. 

Încă de la început, se instaurează un paradox. Eul prozaic se declară în siguranţă, în timp ce, din afară, individului care-l posedă, i se spune că este o fantomă. Din constatarea externă, porneşte panica eului, că suferă o experienţă mai umilitoare ca a pisoiului despre care s-a spus la ştiri la televizor, că a rămas „blocat în spaţiul dintre doi pereţi. Ei bine, pisoiul a fost norocos, a mieunat cu toată puterea, trecătorii l-au auzit şi au chemat pompierii să-l scoată de acolo”.

Faţă de orice vietate a pământului, fantoma unui om este dezavantajată pentru că „vocea mi s-a transformat în aer” şi strigătul de ajutor nu se constituie. Ca  să  se  reabiliteze,  pentru a-şi recăpăta capacitatea de comunicare, posibil prin vis, e nevoie de o instalare definitivă a spiritului în moarte, în dimensiunea de forţă a ei, ca să numai persiste într-o condiţie intermediară: „Fantomele sunt un fel de morţi rataţi, deci trebuie în mod obligatoriu să existe în moarte”.

Voinţa de a fugi de oameni este motivul pentru care ajungi nălucă, însă nu eşti de vină mereu pentru aceasta, ci sentimentele negative ale celor de care doreşti să te desparţi. Interacţiunea cu ei (când eşti fantomă) nu va mai  avea efecte nefaste pentru tine, imediat ce-i vezi, vor fi în spatele tău, în timp ce tu reuşeşti să te recuperezi eventualei risipe la care te vei fi expus dacă le-ai fi vorbit, le-ai fi opus rezistenţă, abătându-te prin aceste sforţări, vibraţii de prezenţă şi de vorbit, să-ţi depăşeşti noncomunicarea, de la ceea ce eşti atunci, arătare transparentă: „Pe scurt, au trecut prin mine. N-am simţit nimic, nu m-au sfâşiat, nu m-au împins, doar că acum erau în spatele meu, iar în secunda următoare alergau în faţa mea, derutaţi, căutându-mă cu privirile”.

Construcţia subiectului de la orizontul fragil şi perturbator pe care îl are o fantomă permite extensii într-o lume despre care se mai discută în cărţile de anvergură turistică (achiziţionarea de către bogaţi, a unei călătorii în cosmos, de exemplu) sau în cele de transparenţă onirică, de la Jules Verne la Antoine de Saint-Exupéry: „Nu mă întreb cum de reuşesc să stau pe piatră. Tocmai ţi-am spus că atunci când am vrut să ating o piatră, mâna mi-a trecut prin ea. Asta ar însemna că, pardon, şi fundul meu ar trebui să treacă prin piatră. Şi să ajung să stau pe jos, pe pământ. Şi atunci mă întreb de ce, pardon, fundul meu n-ar trece şi prin pământ, doar că nu ştiu unde m-aş opri”.

Cea mai mare teamă într-o condiţie alienată, pentru personajul martor al cărţii, un tânăr cu educaţie, ar fi eventualitatea de a-şi pierde iubirea pe criteriul invizibilităţii: „?i tu, tu cum mă vezi??”. Este un regret aici, o tristeţe apăsătoare a celui care nu-şi mai poate controla relaţia, dar şi o voinţă de a ieşi din ceea ce îi este dat să experimenteze poate şi nu să îndure. Întrebarea exprimă dorinţa de a transcende stării în care se regăseşte, dacă ar avea feedback pe îndelete confirmativ, de la Clara, iubita lui.

La starea de imponderabilitate de la început şi de oricând în cadrul cărţii, se ajunge prin filiera muzicii, domeniu în care activează protagonistul. Evenimentele care urmează sunt anterioare primului descris, tehnică întâlnită în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu. Autenticitatea este augmentată printr-un artificiu compoziţional postmodern, de ataşare la subiectul firesc, în capitolul penultim, al cincisprezecelea, a unui extras „din săptămânalul de informaţie şi analiză culturală…, anul XIV, nr. 409, 9 septembrie…”.

Planurile sunt duble, unul, de explorare a lumii prin ochii unui profesionist în muzică, Victor Ban,  „diamantul brut al viorii”, altul, de reafiliere a acestuia, la universul comun, dintr-o instanţă nouă, de fantasmă. Călătoria, veleitate a protagonistului introspectiv, le uneşte, ansamblul de emoţii şi de iluzii pe scenă ori stând în contemplare, pe o piatră, nu se diminuează, este bine surprins. În speranţa de a mai găsi o punte convenabilă, înspre lumea pe care se pare că a părăsit-o, de a depăşi realitatea generată de metamorfoză, Victor Ban îşi rememorează existenţa, are această posibilitate, caută cel mai bun moment de a se realipi vieţii şi din acel moment încolo s-o retrăiască mai pe placul inimii.

Într-un bar la care mai mergea, după repetiţii, împreună „cu colegii de cvartet”,  acum îşi dă seama, vedea lucrurile cu o percepţie suplimentară pe care nu ştia cum s-o evalueze, semn al decăderii sau prevestirea vreunui har de investigare a universului dincolo de latura-i materială: „Mi-am întrebat prietenii pe un ton foarte neutru, ca să nu le atrag prea mult atenţia, dacă văd şi ei că paharul meu tremură. Aşa cum mă aşteptam, şi asta nu era deloc o uşurare, dimpotrivă, niciunul dintre ei nu vedea vreun pahar pe tejgheaua tremurând. Au luat-o toţi ca pe-o încercare de a dezgheţa atmosfera, aşa că au râs recunoscători şi au început să vorbească unul cu altul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Vibraţiile percepute numai de el anunţau prăbuşirea într-o formă vegetativă, de fantomă. Incertitudinea că mai e sau nu legat de viaţă provine din lipsa durerii în situaţia în care se află: veghează, dar nu se mai poate implica şi nici pe sine comunica.

Din dragoste pentru poştaş, de Iulia Sava, roman scris în şaisprezece capitole, este un omagiu pentru cel care ajută, dar nu se vede, pentru acel zeu blând care îţi transmite semne ale unei iubiri fără capăt.