Adrian N. Mihalache îºi propune în volumul Înaintând mascat, Eseuri frivole (Editura Curtea Veche, Bucureºti, 2007) imersiunea în lumea frivolului, rezervându-ºi dreptul privirii pãtrunzãtoare, profunde. Proteismul este asumat ludic-serios, moderaþia rutinierã apare inebranlabilã condamnare la plictisealã.

Deºi tehnica structurantã ar putea fi acuzatã de lejeritate, Adrian N. Mihalache – fãrã a fi pedant – urmeazã „Metoda”: orice problemã poate fi rezumatã, raþional, prin descompunerea ei sistematicã în subprobleme din ce în ce mai simple. Impasul este însã iminent: rezolvarea de probleme nu se substituie cãutãrii adevãrului. ªi totuºi omul se vrea raþional. Satisfacþia trebuie sã fie maximã, iar disconfortul, minim.

Odatã stabilitã premisa interpretativã, capitolele(Larvatus prodeo, Melancolica raþiune, Autoritate fãrã putere, putere fãrã autoritate, Puterea virtualã etc) se succedã firesc, luându-ºi ca personaje livrescul, adicã elaboratul, creatul, uneori chiar viaþa, ºi autorii, vizând întâlniri complementare: autoritate – putere, raþiune – imaginaþie (în unele interpretãri se alãturã „contemplatio”), ordine – dezordine, melancolie – extaz. Omul de ºtiinþã regretã pãrãsirea contemporanã a raþiunii; iubitorul de arabescuri concede, întors spre Shelley: „imaginaþia este chiar spiritul care dã luminã gândurilor.”

Vocea auctorialã are supleþe, asociaþiile ideatice sunt logice, surprinzãtoare de multe ori, informaþia este copleºitoare. Îndemnul la reflecþie, interstiþial. Nu-ºi permite nicio clipã neglijenþe raþionale sau afective. Revelã însã, puternic sau efasat, continua tensiune dintre control ºi slãbiciune, dintre nevoia ipostazierii centrale a eului ºi legile universale/istorice, cãderea în derizoriu ºi anonimat, uniformitatea umanã ºi scriitura ei diversã, mecanica, lumea ºi ciberspaþiul. Caragiale ºi Flaubert în locomotiva progresului, Karl Popper ºi lumea a treia, Pãmântul care se cutremurã – nu însã din cauza noastrã -, retorica destinului manifest, arta compromisului, cãlãtoriile spre nicãieri te poartã printr-o lume în care oscilezi între învãþare ºi supunere. Autorul îl citeazã pe Comenius: „În lume am vãzut cã totul este contradicþie ºi înºelãtorie; fiecare devine, mai devreme sau mai târziu, fie propriul lui sclav, fie se pune sub autoritatea altuia. Neavând respect pentru limitele dreptei judecãþi, oricine vrea sã acþioneze, fie dupã propria sa voinþã, fie urmând voinþa altuia.” Concluzia este cel puþin paradoxalã: „Acesta este triumful fanteziei.” Atinsã printr-o riguroasã disciplinare a trupului ºi a conºtientului, neignorând psihedelicul, fantezia – singura cale de a transfigura ternul, de a te lãsa cuprins de har. Poþi fi ºi sclavul nobil, eterat al Textului. Ultimul capitol, „Scriitura ºtearsã de uitare”, ne invitã la o astfel de înrobire. Supunându-se imaginarului unei cãrþi, un prieten reînvie sub ochii celuilalt o secvenþã narativã, de tot stranie, pentru cã presupunea apariþia unui personaj, întocmai cum promisese, la o sutã de ani dupã moartea sa într-o cafenea. Participantul la ritual se simte infuzat de fiorul cã „viaþa urmeazã riguros arta”. Evident, totul fusese o farsã. Efectul, nu.

Alteori, arta pãcãtuieºte printr-un mimetism excesiv. Opera lui I.L.Caragiale a fost, nu arareori, decodatã astfel. Ca pentru a aduce un argument al falsitãþii privirii interpretative (ideea existã ºi la Ioana Pârvulescu într-unul dintre cele ºapte eseuri reunite sub titlul În Þara Miticilor), Adrian N. Mihalache pune faþã în faþã farsa electoralã descrisã de creatorul român ºi de francezul Flaubert. Singura diferenþã: scriitura. Caragiale are succes, Flaubert, nu. S-ar pãrea cã Eugen Ionescu avea dreptate: Caragiale este cel mai mare dramaturg universal necunoscut, Flaubert simþindu-se în larg doar în faldurile ample ale prozei. (Pânã la urmã inspiraþia se poate naºte din orice. Inclusiv dintr-o minune tehnologicã precum o pereche de…ghete.) Aceasta este iluzia/credinþa ultimã a lui Adrian N. Mihalache: împletitura/scriitura salvatoare. Deºi adaugã precaut, inspirându-se din lumea literelor, autorul poate fi confundat. Creatorii devin ºi ei „candidaþi la uitare”. Consolarea? „…capacitatea de a uita este un dar nepreþuit pe care natura l-a fãcut oamenilor.” ªi, fãrã îndoialã, darul de a scrie.