de Tim Crouch

• Regia: Bobi Pricop

• Scenografia: Lia Dogaru

• Muzica: Eduard Gabia

• Traducerea: Andrei Marinescu

• Distribuţia:

Claudiu Bleonţ (Tim)

Ioana Manciu (Esther)

Vlad Drăgulescu (Vic)

Vlad Udrescu (Vlad)

O seară la teatru. Promisiunea unui spectacol, a „ceva diferit, să nu ne mai gândim la ale noastre”, cum spune cineva din public. De altfel, publicul e în centrul atenţiei, acţiunea se mută în cele două gradene aşezate faţă în faţă, iar personajele stau între spectatori. Iar această apropiere trece dincolo de expresii precum „eliminarea barierelor” şi pasivitatea actorilor devine mai clară alături de pasivitarea spectatorilor, vulnerabilitatea mai evidentă în faţa capriciilor autorului/ regizorului, în timp ce poziţionarea în imediata apropiere a actorilor, contactul vizual, împiedică detaşarea celor care privesc, retragerea într-un spaţiu sigur, acum sunt aproape de acţiune şi câteodată „în acţiune”. Dar această zonă de siguranţă e eliminată, şi nu e foarte confortabil să treci din umbră în lumina reflectoarelor, să vorbeşti când ai venit să asculţi.

Este al treilea spectacol pe care Bobi Pricop îl pune în scenă la Craiova în decurs de 4 ani. Cunoaşte în oarecare măsură publicul, atât cât poţi cunoaşte o masă relativ omogenă, care aplaudă la final şi are reacţii previzibile, adică mai deloc. Alegerea textului lui Tim Crouch, una dintre cele mai distincte voci ale dramaturgiei engleze contemporane, este şi provocare, şi experiment, şi adaptare a unui experiment de succes. Experimentul nu merge însă până la capăt, publicul e chemat să intervină mai mult în începutul spectacolului, dar nu poate să influenţeze semnificativ evoluţia lui. Spectatorul devine spect-actor, prin empatie, dar mai ales prin prezenţă. Într-un interviu recent, Neil La Bute, vorbind de relaţia sa cu spectatorii, afirma: „vreau să-i privesc în ochi, îi provoc să plece şi îi forţez să stea”. Schema incitare-captare-provocare-agresiune e la fel de vizibilă şi în montarea lui Bobi Pricop, o disecţie şi o documentare pe patru voci. Piesa despre o piesă ilustrează tehnicile inovative din teatrul şi performance-ul contemporan, demonstrează avantajele acestor tehnici, dar şi problemele intrinseci.

„Spectatorul entuziast”, Vlad, împarte zâmbete şi bomboane şi replici maliţioase şi printre răspunsuri ezitante sau mai curajoase începe să-şi spună propria poveste. Acesta „joacă” cu spectatorii, pe care Vlad Udrescu o orientează lejer, dar precis, invită la confesiuni neprogramate, la sinceritate. Şi toată această discuţie despre speranţă, adevăr, despre nevoia de identificare – „Autorul m-a imaginat pe mine”, îşi atinge cumva scopul, nu numai explicitează emoţia, ci o şi produce.

Testul, confruntarea publicului, devine şi mai complicat odată cu intervenţiile celorlalte personaje: Autorul/ Tim, Actriţa/ Esther, Actorul/ Vic. Este o dedublare permanentă, trecerile sunt bruşte, trebuie să fii în două locuri în acelaşi timp, să vezi două identităţi într-un singur actor. Actriţa/ Esther (Ioana Manciu, alegere inspirată în acest rol foarte solicitant emoţional) rememorează contextul piesei, vorbeşte despre propunerea lui Tim, cum s-a pregătit pentru rol, despre experienţa maternităţii, participări la proteste, fiecare secvenţă este nuanţată diferit, dar foarte intens. În piesa lui Tim joacă rolul victimei (fata abuzată de tatăl ei) şi la fel de deranjant e să observi cum devine victimă indirectă, prin excesul de violenţă vizuală necesar în opinia lui Tim pentru pregătirea rolului.

Poate că identitatea ca act performativ e cel mai bine prinsă în monologul lui Vic (Vlad Drăgulescu). Total derutat de distribuirea lui în rolul agresorului, receptiv la teoriile lui Tim – „Spectatorii au nevoie să fie convinşi, să fie stârniţi” trebuie „să le faci pe plac” –, el decide să le pună în aplicare chiar în timp ce le prezintă: „Să zicem că eu acum vă incit, vă provoc, sau ceva...”. Efortul lui Vlad Drăgulescu e dublu (schimbă nuanţat registrele, cadenţele) pentru că încearcă să menţină distincţia între actorul Vic şi actorul Vic din piesa lui Tim, deşi primul e sedus relativ repede de controversele pe care le presupune un astfel de personaj, dar şi de viziunea lui Tim şi de Tim în general. Unul dintre cele mai sugestive momente în această direcţie e cel în care în plin monolog Vic se opreşte şi, nesigur de exactitatea unui termen, cere sprijinul lui Tim, însă termenul nu e unul oarecare, e cel care defineşte efectele violenţei asupra trupului, care este nu „distorsionat”, ci „abstractizat”.

Identitatea compozită a lui Tim autor/ performer/ regizor e complet surprinsă în interpretarea lui Caudiu Bleonţ, actor experimentat, ce cu subtilitate alcătuieşte feţele multiple şi instabile ale personalităţii lui Tim, o permanentă dedublare: Tim autorul (educând publicul despre rolul unui scriitor), Tim-regizorul interogând-o pe Karen/ Esther despre calvarul îndurat (rece şi eficient, aproape detaşat, imun în faţa suferinţei) şi Tim-victima, pentru că deşi afirmă clar că nu-i rostul scriitorului să ofere răspunsuri, indirect, textul e un răspuns la întrebarea „Ce se întâmplă când trăieşti înconjurat de violenţă?” şi, în extensie, ce se întâmplă când vrei să documentezi, să reproduci viul violenţei şi al realităţii? Această obsesie a veridicităţii ajunge să fie vânată nu numai de Tim, dar şi de interpreţii lui: „Frica era atât de reală”, publicul reacţiona „de parcă i-ar fi lovit ceva”, spune Esther, iar Vic recunoaşte că nu putea să iasă din personaj, „să-l lase la repetiţii”. Vic e agresorul ce nu conştientizează acţiunile sale, şi, cuprins de amoc, atacă „spectatorul entuziast”. În schimb, Tim e agresorul lucid, scena confesiunii, jucată cu economie de mijloace, rememorează actul său ca o experienţă extracorporală. La fel de teribil ca actul în sine (molestarea fiului lui Esther) e angajarea auditoriului, nu distanţarea brechtiană, cât construirea unor situaţii prin care spectatorii intră într-o nouă categorie de „viveur” (Guy Debord), de trăire, de recunoaştere, de angajare emoţională, în care totul pare să meargă prea departe pentru cei implicaţi, iar reacţiile alternează între şoc, dezamăgire, uimire. La final nu se aplaudă.

Dacă Pirandello îşi trimitea personajele în căutarea unui autor, o sută de ani mai târziu, Tim Crouch chestionează noţiuni idealizate privind relaţia actori-audienţă, propune un autor gata să cedeze controlul, iar spectacolul trupei craiovene răspunde nevoilor, imperativelor lui, îşi asumă condiţia fluidă, de elaborare colectivă de conţinut creativ, de teatru ca artă participativă.