„Spre deosebire de Newton şi de Schopenhauer,Ts’ui Pęn, înaintaşul dumneavoastră nu credea într-un timp uniform, absolut. Credea în nişte nesfârşite serii de timpuri, într-o reţea în creştere vertiginoasă de timpuri divergente, convergente şi paralele. Această cursă de timpuri, care se apropie, se bifurcă, se scurtează sau se ignoră secole la rând, cuprinde toate posibilităţile. Nu trăim în majoritatea acestor timpuri; în unele trăiţi dumneavoastră, dar eu nu; în altele, eu, nu dumneavoastră; în altele, amândoi.”

Grădina potecilor ce se bifurcă, Jorge Luis Borges

de Nick Payne

• Distribuţie: Ana Ularu (Marianne), Radu Iacoban (Roland)

• Regizor: Radu Iacoban

• Scenografia: Tudor Prodan

Constelaţii, prima premieră din 2018 a Teatrului Act, a ajuns la Craiova, la sfârşit de noiembrie, şi a deschis la Teatrul pentru copii şi tineret Colibri, Stagiunea Colibri. ACTul 3, iniţiativă generoasă, ce aducea în stagiunea anterioară O intervenţie (Ana Ularu, Premiul Uniter pentru cel mai bun rol feminin), aproape aceeaşi echipă, doar că acum Radu Iacoban este şi regizor, şi actor. O poziţie nu foarte confortabilă, pentru că textul lui Nick Payne despre infinitele posibilităţi din schema „un bărbat întâlneşte o femeie” este de o frumuseţe plină de capcane, iar Radu Iacoban recunoaşte următoarele: „A ieşit un spectacol compus din căutări multiple, din discuţii care îmi păreau ineficiente, din frustrări care iniţial nu duceau înspre mult dorita rezolvare. Mi-am dat seama când am terminat spectacolul că exact etapele acelea de construcţie şi aparenta lor lipsă de inspiraţie ne-au condus în mod inconştient spre rezultatul final”.

Este un efort concentrat, începând cu decorul all black imaginat de Tudor Prodan, un panou multifuncţional, minimalist, nu e nevoie decât de strictul necesar pentru viaţă (şi pentru teatru) – e mesajul nerostit, importante sunt întâlnirile, emoţiile, cuvintele, cuvintele pe care Marianne nu mai poate să le rostească la sfârşit, continuând cu energia celor doi protagonişti, într-un scenariu alambicat, pe care reuşesc să-l prefacă, să-i dea claritate.

Monologul de început din Manhattan, una dintre capodoperele lui Woody Allen, declaraţie de iubire pentru centrul iconic al New York-ului, reia, roteşte mai multe fraze, ca un narator ce nu-şi găseşte „glasul”. Tot în zona nerd, a tocilarilor simpatici, se construieşte şi Constelaţii. Prima scenă, ca şi următoarele, de altfel, este reluată de câteva ori, un joc derutant, în care personajele principale, Roland, un apicultor, şi Marianne, specialistă în fizică cuantică şi cosmologie, rămân aceleaşi, circumstanţele se schimbă şi mai ales atitudinea lor, schimbare vizibilă mai mult la Marianne, care e când irascibil-ironică, când simpatică, când melancolic-romantică; cu mici excepţii, ea e cea care dă tonul conversaţiei. Dialoguri tăiate, replici alerte, totul se derulează în viteză, prima întâlnire, momentul seducţiei, întâlnirea accidentală, mărturisirea unei infidelităţi, căsătoria, moartea, secvenţe întrerupte de glasul metalic, invizibil („change positions fast!”, „swap positions, now!”), o intrigă în salturi laterale, o iubire imposibilă sau voioasă sau romantic-tragică, ipostaze posibile consecutiv şi simultan, pentru că totul e posibil într-un „univers elegant”, într-un „multiverse” în care mai multe lumi coexistă, fiecare decizie, fiecare gest există simultan în universuri paralele. Într-una dintre variante, Roland urmează să se logodească sau e deja căsătorit sau Marianne e căsătorită, însă cu toate aceste situaţii imposibile, tot timpul există o şansă într-un univers alternativ. Chiar dacă prima întâlnire are succes, apoi la repetiţie, nu, chiar dacă ea înşală, apoi, el, chiar dacă se despart şi se împacă, nimic nu e gratuit şi, cu fiecare variantă, apropierea dintre ei e tot mai reală. Ipoteza Mariannei despre „teoriile care se bat cap în cap”, relativitate şi teoria cuantică are ca suport vizual instalaţia realizată de Bogdan Gheorghiu, proiecţia particulelor de lumină învăluie scena în mister şi uimire, şi strălucire, plus o interacţiune specială între personaj şi decor, Marianne pare fermecată de propria demonstraţie, iar Roland e fermecat de ea.

Nota distinctivă, originalitatea piesei stă tocmai aici, în testarea teoriei lansate de Marianne. O aglomerare de secvenţe: ca într-un carusel se învârt în faţa spectatorilor care acceptă provocarea spectacolului, acceptă pactul şi sunt cuceriţi de poveste/ poveştile lui Roland şi Marinane. Pentru fiecare există ceva, este o alternanţă de empatie şi detaşare faţă de experienţele cuplului de pe scenă, e o ispitire permanentă a spectatorului.

Nimic nu ar fi posibil însă fără cele două interpretări de excepţie, Ana Ularu şi Radu Iacoban, foarte versatili, trec fără efort dintr-o situaţie în alta şi sunt convingători în toate, cum ar fi scena cererii în căsătorie, ce se repetă de trei ori şi de fiecare dată elementul surpriză e altul. De fapt, tensiunea dramatică ce duce înainte reprezentaţia e stupefacţia publicului, care începe să potrivească piesele, să vadă imaginea de ansamblu şi să vadă momentele surpriză înlocuite de momente şoc. Trecerile între episoade sunt frecvente, rapide, în beznă, aproape că eşti invitat să le ignori, însă repetarea te face atent la detalii, la tic tac-ul ceasului, la panourile cu plus şi minus, şi, în special, la refrenul dezarticulat, la propoziţii, cuvinte, silabe pe care Marianne nu reuşeşte să le pronunţe. Acestea constituie singurul element constant. Indiferent de posibilităţile infinite, rezultatul este neschimbat, moartea. În întuneric, cuvintele fragmentate, rostite sacadat, sunt aproape aceleaşi, iar Ana Ularu vibrează şi e teribil de umană. Încercând să-i ofere o explicaţie, o plasă de siguranţă, Marianne oferă o consolare: „legile de bază ale fizicii nu au prezent sau trecut, timpul este irelevant la nivelul atomilor şi al moleculelor. Avem timpul pe care l-am avut dintotdeauna” .

Concluzia lui Radu Iacoban la experimentul lui Nick Payne este unul al regizorului interpret, care citeşte cu intuiţie şi caută cu speranţă, descoperă şi tălmăceşte triumful umanităţii; dincolo de filozofia ştiinţei, există iubire, veselie molipsitoare, vulnerabilitate extremă şi bucuria de a fi împreună, o dată şi încă o dată.