| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Scena digitală: şi teatru, şi filmde Daniela FirescuTOM ŞI JERRY 2.0 Adaptare după Jerry and Tom, de Rick Cleveland Traducerea: Florin Piersic Jr. Regia: Florin Piersic Jr. Scenografia: Tudor Prodan Director de imagine: Alexandru Condurache Camera şi editare video: Alexandru Condurache şi Florin Piersic Jr. Sunet: Ovidiu Păcurar Asistent regie: Corina Predescu Coordonator marketing: Daria Ciobanu Manager proiect: Claudia Maior Distribuţie: Marius Turdeanu, Ali Deac, Ioan Paraschiv Data premierei: 15 iulie 2020 Foto credit: TNRS, Rareş Helici Î n Punct şi de la capăt, Peter Brook, una dintre cele maivizionare minţi din lumea teatrului, anticipează, în capitolul Filmând o piesă, provocările regizorului de teatru în filmarea variantei scenice şi identifică subiectivitatea camerei de filmat ca diferenţă esenţială între teatru şi film: în film am făcut ceea ce un regizor de film nu poate evita, adică să arate ce vede cu propriii ochi. La teatru însă, o mie de spectatori văd acelaşi lucru cu o mie de perechi de ochi, dar în acelaşi timp intră într-o viziune colectivă, compozită. Printre primele spectacole în premieră după perioada de carantină şi starea de urgenţă, Tom şi Jerry2.0 şi Outfitul şearpelui sunt două exerciţii de creativitate, de exorcizare a unor demoni, de educare şi acomodare a publicului la noua condiţie de spectator, la scena digitală. În Tom şi Jerry2.0, Rick Cleveland urmează toate regulile de scriere dramatică pe care David Mamet le oferă în cărţile/ workshopurile/ interviurile sale: replici atent gândite, menţinerea suspansului, implicarea şi recompensarea spectatorului. Florin Piersic Jr. e familiarizat cu stilul lui Mamet, a scris şi regizat Stage Dogs (inspirat de cartea acestuia A life in the theatre), iar aici explorează subtil tehnicile mametiene, şi asemenea lui Mamet face trecerea de la teatru la film. Subiectul pare desprins din filmele lui Quentin Tarantino, dar, dincolo de structura de suprafaţă, stereotipuri, Tom şi Jerry sunt mai mult decât două personaje de pulp fiction şi, prin reciclare şi rescriere şi dialog cu trecutul cultural, depăşesc schema comercială. Filmate alb-negru, cu decoruri tipice filmului noir, scenele aparent autonome sunt legate între ele de evoluţia relaţiei dintre personajele principale, Jerry, novice în lumea asasinilor plătiţi, Tom, maestrul care îl ghidează, iar Ali Deac (Jerry) şi Marius Turdeanu (Tom) se sincronizează foarte bine. După fiecare job finalizat fără complicaţii, Tom îl întreabă Eşti bine?, E vreo problemă?, replici care indică o urmă de umanitate. Interesantă e şi situaţia victimelor. Şi prietenul din maşină, şi necunoscutul din sala de cinema anticipează ce li se va întâmpla. În întuneric, filmul rulează şi suspansul de pe ecran e dublat de povestea spectatorului zgomotos, fascinat de actriţa blondă logodnica mea, el vociferează, face comentarii asta se cheamă talent, într-o scenă în care spectacolul se joacă pe mai multe planuri: filmul propriu-zis, relatarea exaltată a spectatorului şi tensiunea artificială între personajul jucat de Vicki Torrence (aluzii la scena duşului din Psycho) şi viaţa reală a actriţei care se confundă cu filmul, intrată în relaţii dubioase, ea suferă un accident la filmare şi, nu în ultimul rând, filmul lui Tom şi Jerry care închide ultimul capitol din viaţa lui Vicki Torrence şi-l elimină pe logodnic, martor incomod. Există în Jerry tentaţia irezistibilă de a agita lucrurile, de a nu se conforma regulilor. Titlul original este Jerry and Tom 2.0, Jerry e personajul principal, el este cel care destabilizează cuplul de killeri şi într-un final îl distruge. Mult mai exotice sunt personajele secundare, Will şi Bill, boss-ul din umbră şi mâna lui dreaptă, secvenţa asasinării lui Will, o intenţie de parodie vizibilă a filmelor de gen, replică minimalistă la The Irishman, asasinul ce e în spatele unor crime celebre, de la J.F.K sau Marilyn Monroe sau chiar Elvis. Spectatorul este purtat printr-un carusel de surprize, care avansează rapid, cu forţă ritmică, şi considerând caracterul de spectacol-film, Florin Piersic Jr. aranjează foarte bine toate aceste twisturi, învăluit într-un nor de fum apare între secvenţe, supraveghează şi delimitează, iar în final se relevă ca personaj surpriză, regizor al spectacolului şi al poveştii din spectacol, evazivul Bill. OUTFITUL ŞEARPELUI Regia: Andrea Gavriliu după poezii de Marius Aldea Concept, regie, coregrafie: Andrea Gavriliu Muzică: Mihai Dobre Scenografie: Lia Dogaru Cu: Claudiu Mihail, George Albert Costea, Alex Calangiu, Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Cătălin Mihai Miculeasa O utfitul şearpelui, spectacol poeticoregrafic, teatru fizic prin care Andrea Gavriliu dezvoltă un scenariu pornind de la versurile poetului Marius Aldea, şase personaje, mai multe ipostaze, un singur subiect. Tehnicile de construcţie ale poemului se combină/ suprapun şi influenţează construcţia spectacolului: rularea notelor semnificative, construcţia în prim planuri, selecţia materialului dincolo de o banalitate aparentă include gesturile cele mai comune reinvestite cu substanţă, cu corp. Nefericirile corpului şi ale sufletului comunicate prin mişcare şi poezie. Corpul ca o curiozitate, Vlad Udrescu, maestru de ceremonie în acest poem-dans, intervine cu un refren de date ştiinţifice, paradoxuri, bizarerii legate de corpul uman. E o lume răsturnată, corpul captiv în poziţie nefirească, Cătălin Miculeasa, în echilibru precar, expune prima vârstă, vârsta întrebărilor (ce-ai fi regretat dacă n-ai fi existat?), o succesiune de momente provocatoare vizual- plimbarea în lesă amintind de versurile lui Geo Bogza sufletul chelălăie, smucindu-se scurt în lanţ, urmată de o vârstă a revoltei cuprinsă de Alex Calangiu în dansul mâinilor, mişcări frânte, sinuoase, versuri frânte, lupta cu tata, o răfuială inegală (eu mort de beat, el mort de-adevăratelea). Monologul lui George Albert Costea m-au învăţat vs. m-am învăţat anunţă maturizarea ca un act subversiv, iar presiunile din interior şi din exterior sunt desăvârşit reprezentate în samba de carnaval, manifest al bucuriei, lumini, culoare, între vitalitate şi graţie molatică, pesonajul consumerist se defineşte prin delimitare, nici corporatist, nici corpo-artist, nici corpo-trist. Episodul colectiv, scaunele aliniate, un joc de improvizaţie, muzica lui Mihai Dobre se integrează într-o etapă/ vârstă nedefinită, Ştefan Cepoi conduce acest joc al măştilor identice, al sentimentelor şi obsesiilor, în care numitor comun este privirea masculină, secondată de vocea masculină când tandră, când ironică, când fals empatică, dialog parodic şi livresc cu un celebru poem al lui Nichita Stănescu.Valoarea performativă a limbajului poetic tradusă în mişcări ample sau geometric gândite, asocieri de cuvinte, gesturi şi poziţii, elogiul somnului care te duce de pe lume se unesc într-un spectacol rotund despre constrângerile realului şi necesitatea adaptării la realitate, inventarea unui spaţiu indeterminat, a unui dans salvator. |