Străzile Sibiului respiră teatru în perioada Festivalului (20-29 august), iar acum, în (post)pandemie, parcă mai mult, oraşul se transformă în teatru. De la expoziţiile organizate la un subsol, „Chimonoul întâlneşte Ia”, la „Desene în spatele scenei: Stürmer-Purcărete”, din holul primăriei, sau proiectul reluat „Génica Athanasiou: muză şi parteneră a lui Antonin Artaud”, la Facultatea de Litere, oraşul se comportă ca o scenă extinsă, cu spectacole în interior, în exterior, iar sloganul „împreună construim speranţă” e mai actual ca niciodată. Live sau online, oferta este extrem de generoasă, iar aplicaţia FITS te ajută să navighezi/ selectezi artişti, spectacole, expoziţii, conferinţe: Declan Donnellan, Silviu Purcărete, Nassim Soleimanpour, József Nagy, Akram Khan, Radu Afrim, producţii ale Companiei britanice Cheek by jowl, ale Teatrului Dramatic Puşkin, ale Teatrului Naţional Lituanian, Baletului Flamenco din Barcelona, recitalul „Shakespeare-Bach/ La Main du Temps” cu Charlotte Rampling şi violoncelista Sonia Wieder-Atherton. Alegerea mea condiţionată de timp include câteva spectacole despre teatru ca artă a supravieţuirii, a reconcilierii, a trăirii împreună. O bucurie în comun, în întunericul sălii.

Text de Henrik Ibsen, şi după Heathcote Williams, Anna Furse, Maja Mitic

Regia: Anna Furse, Maja Mitic

Athletes of the heartşi Teatrul Ko-smo(s)

„Gândesc şi simt în imagini”, spune Maja Mitic în introducerea-dans din Sea/Woman, Femeia mării, şi e evident din decorul minimalist şi complex, scena şi rochiile aşezate pe manechin, aşteptând personajul, devenind personaje. Una dintre fondatoarele DAH Teatar (în sârbă, dah înseamnă respiraţie), companie de teatru experimental, ce se revendică din teatrul lui Eugenio Barba, cu o estetică proprie, teatrul ca formă de rezistenţă în zona de conflict, Maja Mitic păstrează şi dezvoltă în manieră personală împreună cu regizoarea Anna Furse procesul de germinare al unui spectacol, condiţia actorului, provocările „traducerii” textului şi provocările actorului care trebuie să navigheze între două limbi, să traducă şi cuvânt, şi context, şi sentimente.

Descoperirea şi pregătirea personajului presupun un proces dinamic şi publicul devine dinamic, trebuie să identifice acţiunile, scenele, textul ce se repetă de cinci ori, de trei ori etc. Dar destructurarea şi planul expus nu exclud metafora, dimpotrivă, rolul ei e subliniat şi explorat vizual: cadranul din sticle de plastic, ceasul/ orele în care „am repetat, am conceput, ne-am gândit la spectacol”, e chestionat nivelul performativ, plonjarea în personaj, apele nesigure şi tentaţia de a integra cât mai multe experienţe în spectacol. Şi scenele/ textul se repetă, şi treptat Ellida devine vizibilă, tehnica clar-obscur, flux-reflux, dans şi teatru fizic compun „femeia mării” şi corporal şi senzorial: o sticlă cu apă turnată în cap, o eşarfă albastră şi o rochie albă, luminată din interior, o radiografie a mâinii ataşată de mânecă, personajul radiografiat, încă o cale de acces, încă o metaforă. Finalul în care un voluntar citeşte replicile soţului este spontan, neregizat şi viu, se suprapune perfect indicaţiilor/ reminder-ului despre teatrul care are nevoie de sprijin, de lumini şi de imaginaţie.

Distribuţie: Florin Piersic Jr.

Spectacol experiment, cu un scenariu sigilat al dramaturgului iranian Nassim Soleimanpour (căruia îi era interzis să părăsească Iranul când a scris acest text), de fiecare dată cu un alt actor care interpretează/ pune în scenă textul. Acum a fost Florin Piersic Jr. Tot un spectacol în care este necesară participarea publicului, dar acum în mai mare măsură, aşa că rezultatele sunt imprevizibile. Dar cei care au urcat pe scenă (printre care s-a nimerit şi Crista Bilciu, şi o actriţă „care salvează situaţia”, şi o studentă la actorie) au intrat în jocul iepurelui alb care merge la circ să vadă un show.

Parabola şi experimentul iepurilor funcţionează ca mise en abyme pentru povestea autorului, Nassir Soleimanpour, care prin această piesă-manifest pentru libertate călătoreşte/ intră în contact cu alte lumi. „Voi în ce oraş sunteţi acum? Eu sunt în Şiraz (Persepolis)”.

Miza nu este atât „paharul cu otravă” sau decizia audienţei dacă la final actorul va bea sau nu din paharul cu o substanţă necunoscută, cât experimentul în care dramaturgul explorează limitele obedienţei „am constrâns pe cineva să vă constrângă să faceţi ceva”, transformarea spectatorului din martor, observator privilegiat în subiect, postură ambiguă prin care ce se întâmplă pe scenă primeşte sensul unei aventuri personale şi arta o converteşte în experienţă. O experienţă pe care Nassir vrea să o cunoască şi invită în scenariul său ca spectatorii să-i scrie, oferă o adresă de e-mail şi promite să răspundă dacă va mai fi în viaţă.

Regia: Bobi Pricop

Teatrul Naţional Radu Stânca, Sibiu

Conferinţa iraniană sau ciocnirea dintre Coca-Cola şi Allah, cum zice un personaj, e un alt tip de experiment. Textul lui Ivan Vîrîpaev e ca de obicei consistent, elocvent şi poetic, o succesiune de monologuri prin care publicul este integrat într-un exerciţiu de persuasiune, prin care minţi „frumoase”, strălucite se adună la Copenhaga pentru a găsi soluţii la problema iraniană. Nouă vorbitori (un orientalist, o jurnalistă, soţia primului-ministru, o celebritate TV, un preot, o poetă laureată a premiului Nobel), fiecare ia cuvântul: spiritualitate, drepturile omului, depresie, dileme etice, condiţia umană şi starea de azi a umanităţii.

Spectatorul e copleşit de informaţii, afirmaţii – „Dialogul cu Iran e foarte complicat pentru că valorile sunt diferite”, interogaţii – „Dar dacă există în Iran valori spirituale pe care nu le înţelegem? Sau sunt oamenii din Iran sub efectul unei foarte puternice propagande?”, confruntări personale: Astrid şi fostul soţ sau complicaţiile dintre sentimente şi convingeri ideologice diferite. Ofelia Popii şi Marius Turdeanu sunt în formă maximă, disputa lor produce un fel de tensiune dramatică, deşi nu asta e intenţia lui Bobi Pricop.

Conferinţa iraniană este al treilea text al lui Ivan Vîrîpaev pe care îl montează, după Iluzii, la naţionalul craiovean şi UFO, la TNB, fiind atras de discursul unui artist preocupat de soarta lumii, menit să trezească spiritul participativ, conştiinţa celor ce ascultă. Da, a celor care ascultă, nu a celor care privesc, pentru că fără temă, fără conflict, fără interacţiune (sau interacţiune minimală) între personaje, textul este cel care îţi lansează imaginaţia, te provoacă, te determină să ieşi din zona de confort şi de convenţie. În acest sens, intervenţia finală a poetei Shirin Shirazi e decisivă, conţinând mărturia ei despre forţa imaginaţiei, despre retragerea în sine, în spatele ochilor închişi, despre extazul libertăţii interioare şi extazul iubirii, ce vine să ameninţe această libertate. Dar, cum spune şi Roberto Bolańo în Amuleta, „El amor nunca trae nada bueno. El amor siempre trae algo mejor” („Iubirea nu aduce nimic bun, iubirea aduce mereu ceva mai bun”), adică iubirea e cea care salvează, anulează frica.

Mărturia şi poemul recitat, prezenţa scenică scăldată în lumina verde, proiecţia multimedia, toate decriptează/ încriptează acest spaţiu imaginar. Descoperim prin problema iraniană ceva despre noi, despre europeni, despre limitele înţelegerii şi umanismului european.

Akram Khan Company

Diavolul din noi de Akram Khan, unul dintre cei mai relevanţi şi inspiraţi coreografi de azi, este o construcţie complexă. Îmblânzirea/ vrăjirea lui Enkidu şi a spectatorilor, spectacol intens şi magnetic şi cele „neîntrevăzute” din tainele lui Ghilgameş se desfăşoară ca vălurile zeiţei şi totul este energie şi emoţie şi sala de spectacol e hipnotizată de ritmul dansului „inspir-expir-inspir-expir-inspir”, o respiraţie colectivă, şi tot spectacolul e un continuu de momente culminante. Dansatorii au graţia unor animale sălbatice, textul e rostit ca o melodie. Ritmul şi sunetul sunt esenţiale, măsoară un alt timp, se opun secundelor şi ritmului vieţii cotidiene.

Suntem tentaţi să considerăm dansul ca pe o unitate coerentă, dar aici dansul e progresie, istoria lui Ghilgameş este imaginată ca devenire. „Eram tânăr, perfect, puternic ca un taur”, spune protagonistul în pragul senectuţii, şi, ca un alt Sisif mută tăbliţele de argilă, mută povestea. Concentraţi, integraţi în performance, atenţi la cum se manifestă ritmul, la culorile, energiile prin care se exprimă, la sfârşit parcă nu mai suntem cei care eram la început.