| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
De re coquinaria, elogiul magiei şi nebunieide Daniela FirescuArt is what you can get away with. Într-o traducere liberă a dictonului lui Andy Warhol (via Marshall McLuhan) prin artă evadezi, iar contextual, în Pop art: orice este artă. Şi în romanul Dianei Adamek, Dulcea poveste a tristului elefant (Cartea românească, Bucureşti, 2011), arta este cea prin care scapi, evadezi, te salvezi, mergi mai departe, te vindeci şi te protejezi, înfrunţi obsesiile, îţi găseşti refugiu, iar în acelaşi timp romanul redescoperă latura estetică a unei arte de înalt rafinament, arta culinară. Prin viziune, mijloace, idei, erudiţie, romanul se înscrie pe linia intens estetizantă, cu o fină osatură speculativă, meditând asupra frumuseţii, efemerităţii, alterităţii. La întretăierea dintre un Ev mediu al miracolelor, alchimiei cu epoca marilor descoperiri geografice, romanul surprinde o lume în mişcare, o reconfigurare a mentalului şi aşteptărilor. Tentaţia, fascinaţia necunoscutului, acomodarea cu extra-ordinarul, cu miraculosul la limita terifiantului este figurată în povestea lui Roro, tristul elefant. Precum într-o istorisire din Halima ce întâlneşte romanul gotic, povestea începe cu Amanda, cea mai mică din neamul Petrovilor, cneji transilvăneni, frumoasă ca o hurie şi la fel de neliniştită, ce-şi aşază destinul sub semnul elefantului, al tânjirii după necunoscut şi depărtări. Pentru a-şi împlini menirea se căsătoreşte cu străinul sosit de pe meleaguri îndepărtate şi cu nume ales, Amadeus. Călătoria spre Bretania, pornită sub auspiciile iubirii şi armoniei conjugale, intră într-un hiatus în apropierea Vienei, când zvonurile despre elefantul trimis în dar de regele Dom Joao al III-lea, tocmai de la Lisabona, reapar şi cu ele şi nebunia Amandei. Peregrinările alaiului tinerilor în căutarea elefantului reiau o mişcare în cerc ce istoveşte mintea şi inimile, până cînd învinşi şi la semnul unei noi vieţi par să îşi regăsească direcţia şi să-şi continue călătoria. În alternanţa lumină-întuneric pe care o întrevede Amadeus (preţul gloriei, tot atât întuneric pe cât cântăreşte lumina), după întunericul rătăcirilor urmează pentru Amanda momentul auroral (de altfel, evenimentele semnificative ale romanului se petrec în funcţie de mişcările aştrilor: nunta are loc de Sânziene, sărbătoarea Soltiţiului de vară, iar intrarea în ţinuturile lui Amadeus coincide cu echinocţiul). La intrarea în Franţa, Amanda descoperă un surogat încântător în alinarea sufletului pentru care nu există scăpare nici dacă te îndepărtezi universul patiseriei, al dulciurilor: aluaturi fine, crčme brűlée, bomboane şi cadoul lui Feliz, cumnatul său o prăjitură ce-i va purta numele: amandină. Mult aşteptata întâlnire cu elefantul se produce, însă are urmări neaşteptate. Copilul ce se va naşte (numit Rudolf, nume de împărat, Roro cum îi spune Amanda) suferă de o boală rară, trupul i se trasformă, ia forma unui elefant. Maladia provoacă disoluţia familiei ce intră din nou în zodia întunericului: Amadeus se îndepărtează treptat, iar Amanda dispare brusc, fugind de un elefant spre altul, Roro rămâne în grija lui Feliz. Ca într-un bestiar, Roro tristul elefant rememorează în faţa lui Feliz poveştile neamului său, istoria cneazului Igor întemeietorul cetăţii, până la Amanda şi surorile ei ce zboară după fluturi , vânează sălbăticiuni sau visează elefanţi, fermecându-l şi înfricoşându-l în acelaşi timp: nu e o poveste, e o nebunie. Pe acelaşi model bipolar evolueză şi Roro care, dincolo de diformităţile fizice, e posesorul unor talente nebănuite împlinire inversă a obsesiilor, a nebuniei Amandei. Roro e un maestru, nu un ucenic vrăjitor, în lumea dulciurilor, capabil să creeze combinaţiile cele mai neaşteptate de arome şi mirodenii, să creeze magie, să-şi însufleţească fluturii de zahăr, licorna şi păunii, animalele exotice transcend imaginarul în lumea dulce. Pactul cu depărtarea este moştenire de la Amanda, astfel că Roro, rămas în grija lui Feliz şi apoi a lui Dumitru, rătăceşte asemeni acesteia purtat de blesteme, vise şi obsesii ce se confundă şi îl confundă. Ca un picaro invers, mereu deghizat, străbate drumurile în căutarea Amandei, ghidat de-o mantie neagră, poposind la hanuri şi uimind cu însuşirile sale. Cel care-l înţelege cu adevărat este Feliz: în faţa darului de adio, năucitoare alcătuire de creme şi pişcoturi sub formă de casă, cu ,,inima crede că totul e o minune, în timp ce mintea lui dă verdictul nebuniei, căci aluaturile lui Roro sunt altfel plămădite ,,de parcă soarele unui solstiţiu ar fi ars în ele şi şi-ar fi făcut acolo, într-o singură cumpănă, şi înălţarea şi căderea. Explozia talentelor sale atinge apogeul la curtea regelui Maximilian, unde prezenţa sa fascinează figurile regale; se creează o prietenie stranie, principele Rudolf (moştenitorul tronului) şi Ana de Austria intuiesc nobleţea, regalitatea, dar există între ei mai ales o identitate spirituală. Poveştile, obsesiile, neliniştile primei iubiri sunt reluate, decantate şi prind viaţă în bucătăria palatului. Fiecare aniversare este marcată special: o veritabilă punere în scenă a reprezentaţiei de marionete recreate din mirodenii, în figura centrală prinţesa Iosefina, imaginea Melindei, prima prinţesă a inimii sale e substituită de ochii şi perlele cenuşii ale Anei de Austria;apoi de o revizitare a bestiarului şi o întruchipare a visului fantastic al lui Rudolf licorna din zăhăr. Creaţiile lui Roro sunt la limita posibilului, după cum se temea Feliz, nici una nu supraviţuieşte, prima dispare într-un cataclism natural identic cu cel pe care-l copia, iar licorna cu reflexele ei nemaivăzute, ce-l orbeşte şi aproape ucide pe Roro, e distrusă de Rudolf. Ceea ce surprinde permanent romanul este arta performativă, inspiraţia, elanul, căutările, eşecul (atât a lui Roro, dar şi al pictorului Arcimboldo). Frumuseţea creaţiei se răsfrânge asupra creatorului sau, în cazul lui Roro, creaţia îi relevă frumuseţea. Frigurile iubirii se topesc în frigurile creaţiei, iar când Ana de Austria aproape uită de sine, de datoria ei, Roro alege să se îndepărteze. Nenumita poveste de iubire e o rescriere a motivului din Frumoasa şi Bestia, într-o dulce poveste care se încheie trist, caci Roro şi Ana de Austria nu se vor mai întâlni decât pentru a muri pe aceleaşi meleaguri, în apropierea turnului Belem, de unde pornise călătoria elefantului. Savante incursiuni în geografia istorică, magie, alchimie, artă şi filozofie, savuroase digresiuni de haute cuisine sunt decor fastuos pentru o poveste ce demonstrează încă o dată că frumuseţea stă în ochii privitorului, într-unul din cele mai frumoase romane apărute în ultimul timp. |