În „romanul“ cu intelectuali, desfăşurat în paginile celei mai recente provocări oferite de piaţa culturală, Capcanele istoriei: elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humaniatas, Bucureşti, 2011), Lucian Boia dezbate şi combate prejudecăţi şi locuri comune privind destinul şi profilul destul de contorsionat al „omului subt vremi”: intelectualul român. Trădarea, resemnarea, evadarea, disimularea şi încă alte ipostaze ale transgresiunii etice sunt explicate, justificate sau amendate după caz, conform unei precise încadrări contextuale: segmentul temporal destul de limitat cuprinde întreaga paletă de manifestări ideologice între exrema dreaptă şi extrema stângă, între democraţie şi totalitarism: „regimul personal al regelui Carol al II-lea”, „statul naţional-legionar”; „puterea concentrată în mâinile Conducătorului generalul/ mareşalul Ion Antonescu”, relativa democraţie august 1944-februarie 1945, guvernarea Petru Groza, intrarea în sistemul comunist.

Glisajul în culisele istoriei introduce în România „tinerei generaţii” efervescente, angajate în „forţarea istoriei” şi contestarea predecesorilor, experimentarea, revendicarea drepturilor şi a unei participări active. Între imaginea convenţional-canonică a intelectualului în relaţie cu politica (sintetizată în replica memorabilă rostită de Nae Caţavencu: „voi, dascălii, sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate”) se produce o mutaţie marcată şi teoretizată de una din figurile exponenţiale ale tinerilor trăirişti, Mircea Eliade care, prin soluţia huliganică, încearcă să rezolve dilema neimplicării şi se sustrage moralei curente a „Intelectualului care nu poate învinge, pentru că asta ar fi anulat modul lui de a fi de intelectual”.

Pactul politic pare din această perspectivă un pact faustic, angajarea politică implicând diluarea principiilor, inerente concesii, alianţe, cultivarea unui anumit oportunism. Dincolo de strategiile neortodoxe ale politicului, capcanele reale sunt determinate de relaţia de fascinaţie exercitătă de anumite figuri ale puterii asupra unor figuri de marcă ale culturii care nu ezită să îi susţină, să-şi asocieze prestigiul personal cauţionînd astfel (în situaţii de criză) decizii critice. Mitul eroului salvator bântuie conştiinţa naţională şi îşi face simţită prezenţa periodic prin asociere cu figuri carismatice & controversate ale istoriei – în contextul discutat, de la regele Carol al II-lea la Mareşalul Antonescu sau Căpitanul C. Zelea Codreanu. Astfel, Iorga garanteză personal dictatura regală prin implicarea sa în momentul cheie al desfiinţării partidelor parlamentare. Relaţia rege-intelectuali este în fapt una de excepţie în istoria noatră culturală, regele susţine, finanţează indiferent de orientări, grupări artistice. Eşecul său politic însă schimbă radical poziţia unora din susţinătorii săi care au revelaţii bruşte. Trecerea de la un regim la altul testează calitatea umană şi, cum schimbările sunt frecvente, puţini reuşesc să-şi menţină convingerile, iar negocierile, compromisurile, delatorii sunt la ordinea zilei.

Utopia „statului naţional-legionar” are la bază doctrina „purificării morale” şi mai ales complexul unui nou început, concretizându-se în mişcări de rotaţie şi înlocuire a persoanelor indezirabile cu membri de marcă sau simpatizanţi ai mişcării legionare: Traian Herseni, V.Băncilă, Dan Botta, Haig Acterian, Sextil Puşcariu, Radu Gyr ocupă posturi în Univeritate, în teatre, Noica e în plină ofensivă jurnalistică pro-legionară, Cuvântul apare cu subtitlul „ziar al mişcării legionare”; se produc reorientări extreme: Nichifor Crainic şi Gândirea activează complexul mesianic, „mântuirea României”, la fel, C. Rădulescu-Motru se dezice de Carol al II-lea şi elogiază pe Zelea Codreanu – principiul autoincluziunii funcţionează în sens invers, anulând amnezic orice sustinere ori beneficii avute în perioada regalistă. Universitatea e luată cu asalt de „comisii de revizie”, criteriul de bază în evaluarea intelectualilor de marcă fiind „atitudinea politică” şi epurarea culminează cu asasinarea lui Iorga (28 noiembrie 1940).

Mareşalul Antonescu figurează poate cel mai bine încadrarea maniheistă predominantă în tendinţele revizuirii actuale: „criminal de război pentru unii, patriot exemplar pentru alţii”, însă, în 1941, el este omul providenţial (expresia lui L. Rebreanu), e „omul chemat să salveze România” (C. Rădulescu Motru), într-un cuvât, o altă întrupare a salvatorului şi a puterilor sale miraculoase mobilizate în situaţii-limită. Deraierile şi ataşamentul inexplicabil al unor nume importante către extrema dreaptă e justificat parţial de istoric prin disocierea operată de aceştia între idealismul mişcării, puritatea proiectului şi violenţa manifestării în obsesiva „schimbare la faţă”. Care este însă profilul intelectualului român în raport cu războiul? se întreabă Lucian Boia. Este fluctuant sau constant, exaltat sau rezervat, ostil şi temător în faţa Rusiei, „cu puţină simpatie pentru Germania” şi mai multă pentru Anglia când, din păcate, „alegerea efectivă era doar între Germania şi Uniunea Sovietică”, iar proba de foc avea să fie momentul 23 august 1944. Unii aleg să rămână în ţară, alţii rămân în străinătate sau, eroare maximă, se reîntorc, unii se menţin pe poziţii, alţii se adaptează din mers. Mecanismele de convingere a intelectualilor utilizate după 1948 sunt foarte „elastice”, cu grijă faţă de oamenii care vor să se apropie, utili în legitimarea regimului, însă neutralitatea e inacceptabilă, situaţia fiind captată într-o sintagmă de efect: „ori Academia ori puşcăria!”. Amară e constatarea lui N.Carandino: „N-au dat sub dictaturi, străluciţii noştri intelectuali un corespunzător examen de rezistenţă”. Există şi revers probat, din nefericire, de cei pieriţi în/sau cu ani grei de temniţă: M. Vulcănescu, Gh.I. Brătianu, Istrate Micescu, C.C. Giurescu, Ernest Bernea, Alice Voinescu şi lista poate continua.

Verdictul negativ e anunţat subliminal chiar din titlu, „capcanele” istoriei, promisiunile şi iluziile au prins în mrejele lor, mai mult decât ar fi fost cazul, „spiritele alese”, exerciţiul adaptării este mai simplu decât cel al rezistenţei, efectul pe termen lung este dezastruos, considerând rolul culturii în structurarea şi evoluţia societăţii şi rolul intectualului în susţinerea mişcării de idei, în etalarea unor modele, a unor repere.