Marile speranţe

„We have all the time in the world.”

Intimitatea secolului 19 documentată  fascinant în volumul cu acelaşi nume  este recreată ficţional de Ioana Pârvulescu  în Viaţa începe vineri - roman al „utopiilor permise” într-un sfîrşit de veac în Bucureşti, un roman într-un roman, roman de mistere, aventuri, dintre care cea mai provocatoare e voiajului în timp. Alegerea naratorului – Pavel Mirto, cât şi a protagonistului Dan Creţu, din breasla jurnaliştilor, serveşte finalităţilor romanului, ei sunt cei mai atenţi observatori, iar primul are veleităţi de romancier. Deşi toate problemele/ misterele primesc răspuns la finalul romanului, cel mai radical fiind cel al domnului Socec, suspansul, ambiguitatea confictului principal se menţine învăluită în intrigi secundare: Cine e şi de unde vine Dan Creţu?

Răspunsuri clare, răspunsuri pe jumătate şi complicaţii vin să încurce şi să descurce intriga romanului pereche Viitorul începe luni (Editura Humanitas, Bucureşti, 2012), reversul medaliei -  călătoria unui personaj din trecut în viitor. Structura de pseudo-policier este menţinută şi aici, teatrul acţiunii comprimat într-o săptămână intersectează destinele protagoniştilor: doctorul Margulis şi fiica sa, Iulia,  Alexandru Livezeanu, conu Costache Boerescu, doctorul Geronta, Dan Creţu, Nicu  şi, ca liant între ei, Pavel Mirto. Ca într-un carusel, zilele lor se învârtesc alert în episoade consecutive ce se întrerup în punctul culminant ,sunt  reluate ulterior şi poziţionate concentric. Nucleul este călătoria în timp, în două tipuri de discurs - unul asimilînd seducţiile imaginarului: „Mi-am dorit să vii, te-am imaginat, te-am construit în mintea mea! Uite, citesc The Time Machine de H.G.Welles.”, îi spune Andru-Alexandru Iuliei, în timp ce la Pavel Mirto fascinaţia  se combină cu aprehensiunea şi teroarea: „aşa îmi închipui eu maşina timpului, o maşină de imprimat cosmică, plină de milioane şi milioane de roţi dinţate, cu baloturi uriaşe de hârtie albă care se desfăşoară la nesfârşit, o maşină care tipăreşte zi de zi alte pagini de ziar, cu alte titluri, întâmplări, morţi, naşteri şi care nu poate fi niciodată oprită.”

„Marile speranţe”, mirajul progresului, „neastâmpărul” timpului, provocările ştiinţei,  imaginarul public însetat de soluţiile salvatoare găsesc o supapă în  literatura de anticipaţie- de la foiletonul publicat în paginile Universului la Maşina Timpului. Jurnalul Iuliei din romanul anterior face din ea personajul perfect pentru saltul în timp: preocupările ei, curiozitatea, afinitatea, relaţia de complicitate inexplicabilă dintre ea şi Dan Creţu pregătesc metalepsa.

Momentul declanşator în scenariul narativ îl constitue conferinţa doctorului Gerota – şi iureşul iscat de subiectul ei: Corsetul  şi efectele lui negative. Gestul eliberării din legăturile adînc strânse ale corsetului se relevă ca  metafora eliberării feminine de restricţiile sociale şi anunţă iminenţa emancipării. Corpul este „descoperit”, radiografiat (razele Rontgen), transgresiunea investigaţiilor medicale implică potenţialul transgresiv al corpului. Ca într-un gest reflex, Iulia pare să-şi ia existenţa în stăpînire şi să-şi îndeplinească visele. Dedublarea ei pe care şi-o imagina diaristic (oscilaţia între Amelia şi Becky Sharp - modele livreşti în lectura de identificare din Vanity Fair) devine reală, şi în timpul unui acces de febră- delir se „trezeşte” în Bucureştiul anului 1998. Căderea „în roman”, experimentată de Dan Creţu, se transformă acum într-o cădere din roman, într-un „romance” ce acţionează compensator, o versiune ameliorată a poveştii de amor cu Alexandru Livezeanu. Experienţa din viitor permite un armistiţiu între cele două ipostaze ale lui Alexandru: cea din viitor înlesneşte înţelegerea celui din trecut.

Viitorul începe luni rămâne un roman de atmosferă, mai puţin de caractere – unele memorabile, altele insuficient focalizate, aglomerate în iureşul de aventuri, unde pe lângă fascinaţia viitorului există nostalgia trecutului – „ars memoriae” sau evocarea Bucureştiului în sepia: străzi, biserici, monumente, momente, oraşul influnţează şi condiţionează memoria culturală. Nu întâmplător una din locaţiile cheie ale acţiunii este redacţia Universului, gazetă fondată de Luigi Cazzavillan, unde tânărul Pavel Mirto „cu telescopul fanteziei” închipuieşte lumea viitoare, dar nu o uită nici pe cea cotidiană, incredibilă aventură, „deşi pare de necrezut, e adevărată. Am trăit-o chiar eu, iar ce n-am trăit am pus cap la cap, ca un detectiv, ca un romancier şi mai cu seamă ca un gazetar ce sunt”. Dotat cu „sensibilitate feminină”, dar şi cu una testa calda, partizan al duelului, tentat de voiajul în timp, intră în jocul fictiv, narator şi actor în propriul roman, rezervându-şi un rol ingrat, cel al îndrăgostitului naiv, sedus, pion într-un complot, o „lovitură artistică” regizată şi finanţată de un personaj de roman senzaţional.

Oferta romanului este completă, dincolo de trucurile senzaţionalului există promisiunea evaziunii într-un puzzle ce reface un Bucureşti dispărut, oamenii, oraşul, viaţa.