Lumea lui April
de Daniela Firescu
Clivaj
de personalitate, psihoză, depresie şi
jurnalul depresiei, vise şi obsesii alcătuiesc tabelul de date al
volumului La mine în cap (Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2013), debutul în proză al poetei Lavinia Bălulescu.
Schema clasică: acţiune-ambianţă-actori este abandonată şi reorientată conform criteriilor romanului
poematic într-o meditaţie în proză, o aglomerare de metafore ale cotidianului,
vise ale diurnului, limite şi posibilităţi ale feminităţii. O stare de confuzie, dorinţe reprimate,
nesiguranţă, anxietate, plictis şi mai ales conştientizarea extremă,
înregistrarea-interpretarea detaliilor declanşează o criză a cotidianului:
prezentul insuportabil, fără perspectivă, obsesia sfârşitului lumii. Eroina
acestor încercări este Aprilie nume simbol care ascunde natura duală,
schimbătoare, a protagonistei. Dincolo de imaginea recurentă a primăverii,
începutului, speranţei, aprilie e luna cea mai capricioasă din an, conform
ethosului popular, luna lui prier, dar şi celui modern: April Fools, folavril,
aprilie nebun. Exasperată de simulacrul de existenţă, mişcarea repetitivă a
zilelor egale între ele (la birou, captivă între munţi de dosare şi acasă
evadarea nostalgică în S.F Dosarele
X), Aprilie alege să trăiască în lumi multilpe: Lumea 1, Lumea 2.
Artificiul universului alternativ, varianta la mine în cap e importată din Being
John Malkovich (În mintea lui John Malkovich traducerea se pliază şi
mai mult sintagmei romanului), însă apropierile se opresc aici, incursiunile
sunt introspectiv-descriptive, fişe clinice în care naraţiunea curge la
persoana întâi într-un pseudo-stream of consciousness,
aglomerat de coşmaruri, utopii, contemplaţie pasivă.
Lumea
1,
împărţită în două secţiuni, surprinde anatomia unei relaţii de iubire între
începuturile şi sfârşitul ei, erodată de incertitudini şi insecuritate: nu mă
vrea, nu mă vrea, el nu mă vrea, ce-o să fie, ce-o să fie, îmi imaginez că
viaţa va continua oricum, şi vreu să mă vezi, să mă vezi. Pe fundalul
acestor refrene îşi face apariţia femeia de pe tavan. După şocul iniţial,
asimilarea este relativ lină, Aprilie proiectează asupra acesteia toate
neîmplinirile proprii reale sau închipuite
(n-o să poată sări cu paraşuta, nici n-o să vadă cum e să zboare cu
avionul) şi îi imaginează un profil domestic prin care o umanizează, şi-o
apropie, o face inofensivă.
Materializare a unei imagini
dintr-un vis, femeia care locuieşte pe tavan devine din personaj intruziv şi
disjunct, personaj liant între lumile lui Aprilie: Femeia din tavan e la mine
în cap şi invers. Se produce un transfer de control şi după oarecare
ezitări-tatonări, cele două se acomodează Aprilie intră de bunăvoie într-o aventura
a hiperealităţii, într-o gară anonimă, spre o destinaţie necunoscută, o
retragere în sine, în faţa pericolelor de tot felul culminând cu sfârşitul
lumii. Între somn şi realitate se conturează o zonă tampon în care lucrurile
pot să continue în ciuda zăpezilor,
îngheţului, potopului, unde în relaţia Aprilie-bărbatul necunoscut (posibil
Tudor) ea are acces la lumea lui: spre dimineaţă, după ce amândoi adormeam,
deşi ni se părea că suntem încă treji, atunci, abia atunci eu intram în visul
lui şi el în visul meu şi făceam diferite chestii pe care nu le mai ţineam
minte apoi. (...) El era la mine în cap şi eu eram în capul lui. Toate
convulsiunile interioare au finalitate multiplă subiectivizare, explorare de
sine, decorticare, desprindere a straturilor/ măştilor, autoreflectare,
dedublare şi mai ales transgresiune, libertate de mişcare între lumea
localizată la mine-n cap şi lumile parale, posibile, infinite (Lumea 1, Lumea
2). Extinsele secvenţe digresiv-halucinatorii sunt întrerupte periodic de plonjări
în trecut, rememorări ale unor momente din copilărie, şi continuând mişcarea de
cuprindere-desprindere a tuturor învelişurilor, copilăria e recuperată nu numai ca imagine paradisiacă,
dar şi ca spaţiu al terorii şi spaimelor, şi al tuturor iluziilor: Când o să
mă fac mare o să trăiesc veşnic. Nu o să fiu niciodată bătrână, bolnavă, urâtă,
mută sau surdă, n-o să fiu grasă, nici slabă, nici pistruiată şi nici n-o să am
reumatism. (...) Îmi voi lăsa părul lung, îmi voi vopsi unghiile, îmi voi tăia
rochiile şi o să mă dau cu negru pe la ochi.
Surprinzătoare
este viziunea din Lumea 2, situată consecutiv în plan temporar primelor
secvnţe, observă o Aprilie maturizată, ordonată, coerentă, încercând să
explice, să indice cauze, soluţii, să clarifice ambiguităţile. În contrast, a
doua secţiune oferă versiunea femeii de pe tavan, deschizând din nou cercul
interpretării, închis în secţiunea anterioară. Din poziţia ei privilegiată, de deasupra,
perspectiva se lărgeşte, mozaicul narativ se reîntregeşte şi, deşi accesul ei
este nemijlocit, invadează visele lui Aprilie, senzaţia deziluziei acoperă
realitatea/ irealitatea: noaptea, când intru în visele ei, e ca într-un oraş
cu străzile goale (...), mi se face urât în visele ei de fiecare dată.
Cu o scriitură alertă, o privire lucidă asupra unei
lumi învinse, romanul lasă, totuşi, o impresie de experiment complicat savant
şi steril, rezultat al unei exorcizări prin scris: îmi aduc aminte orice
amănunt al vieţii mele, retrăiesc o mie de filme. Am foarte multe cuvinte în
mine. Îmi ies pe gât, pe nas, pe urechi.
|
|