Reputatul cercetător Mircea Anghelescu ne prezintă o antologie de texte ce au la bază călătorii întreprinse în secolul al XIX-lea, o perioadă despre care avem un număr relativ redus de mărturii cu privire la drumurile externe, dar care reprezintă punctul de început al unei mobilităţi cu impact important asupra culturii poporului român.

Dacă până atunci românul era considerat mai degrabă sedentar, secolul al XIX-lea cunoaşte o schimbare de mentalitate, pusă sub semnul dorinţei de „civilizaţie” şi „modernizare”. „Gustul voiajurilor” este deprins, în primul rând, de tineri şi se orientează cu precădere spre Austria, Italia sau Franţa, culturi care şi-au pus amprenta puternic în dezvoltarea mai multor aspecte autohtone. Îngrijitorul ediţiei îşi propune ca, prin aceasta, să întregească lucrarea Lâna de aur. Călători şi călătorii în literatura română (2015), ce a adus deja o contribuţie importantă în literatura de specialitate, şi să prezinte călătoriile şi contextele istorice care le-au influenţat.

Selecţia corpusului nu este, cum îşi şi asumă antologatorul, o încercare de ierarhizare a valorii lor istorice, literare sau ştiinţifice, ci de a reprezenta fenomenul mobilităţii în această perioadă şi efectele imediate sau ulterioare ale acesteia asupra conceptului de europenitate, în primul rând, dar şi de exotic şi naţional.

Dorinţa de a nota aceste drumuri, care au la bază motivaţiile cele mai diverse, este pusă sub semnul revelaţiei la întâlnirea cu noile culturi: „Dincolo de aceste scopuri, foarte concrete, amintite în trecere, însemnările sunt rodul entuziasmului cu care autorii descoperă partea frumoasă, nobilă, a călătoriei: cu acest prilej, ei admiră arta, arhitectura, măreţia monumentelor făcute să sfideze timpul” (p.7).

Secolul al XIX-lea este şi perioada în care se înfiinţează Societatea Română de Geografie (1875), în care exploratorii români conferenţiază, aducând un plus în conştientizarea importanţei călătoriilor în modelarea vieţii publice, inclusiv în economie, prin înţelegerea că „ţara trebuie tradusă în circuitul general al programului, al cooperării mondiale, al comerţului” (p. 8). Este secolul declarării explicite a importanţei schimbului cultural internaţional, realizat prin mobilitate.

Din punct de vedere literar, cărţile de călătorie încep să se răspândească şi facilitează dezvoltarea unei componente importante – descrierea, care mai degrabă lipsea în proza pre-iluministă, concentrată pe „simplele numiri ale acţiunilor şi lucrurilor implicate în evoluţia eroilor” (p. 12). În plus, literatura de călătorie se bucură încă de la început de o mare popularitate în rândul cititorilor de toate vârstele, indiferent de preocupări.

Contribuţia pe care literatura de călătorie o aduce naşterii literaturii române moderne, dar şi înţelegerea caracterului modelator al călătoriei sunt justificate atât în studiul introductiv al lui Mircea Anghelescu, cât şi de facto, prin textele antologate aici.

Să revenim, în primul rând, la dorinţa de civilizaţie şi de modernizare constatată în gazetele vremii şi care îi animă pe români să devină doritori de călătorii. Geografic, putem urmări aceste drumuri într-o formă tripartită: călătoriile europene, călătoriile naţionale şi călătoriile exotice.

Din arealul european, Italia este ţara preferată, după cum reiese din volumul de faţă. Călătoriile italiene sunt înregistrate cu cele mai diverse pretexte de autori precum Dinicu Golescu, Gh. Asachi, August Treboniu Laurian, D. Ananescu, Ion Codru-Drăguşanu, Al. Macedonski, I. Slavici sau Duiliu Zamfirescu. Fie că sunt redactate sub forma unor note de călătorie, fie epistole sau articole de ziar, toate descriu impresii în faţa diferitelor particularităţi culturale. Dacă unii dintre ei, precum August Treboniu Laurian, Dinicu Golescu sau D. Ananescu, descriu sec, dar foarte detaliat, aproape sub forma unui prospect turistic, regiunile şi obiectivele turistice vizitate, sunt şi alţii pentru care impresia puternică a noului se traduce într-un entuziasm împărtăşit prin conştientizarea importanţei momentului. Este, de exemplu, cazul lui Gh. Asachi în „Estract din călătoria unui moldovan la Roma” (1807), care merge pentru studiu în capitala Italiei: „Apropierea de străvechea doamnă a lumei, de aceea de unde derază fiinţa şi numele românilor au aprins în inima mea o nerostită nerăbdare” (p. 26). Ne aflăm în faţa unui călător dornic de aventură şi cunoaştere, foarte atent la propriile reacţii: „Ce sâmţiri, ce reflexii să îndeasă în inima şi cugetul meu, Doamne! Acesta este teatrul pe care firea omenească au înfăţoşat toate câte au fost în stare a produce în lume pe cetăţenii cii mai îmbunătăţiţi, pe iroii cii mai străluciţi şi pe cii mai crunţi tirani!” (p. 27). Enumerarea se continuă în acest fel elogios, urmată de un moment de maximă revelaţie a şansei unice de a se afla acolo şi a posibilităţii de a contribui în acest fel la modernizarea propriei ţări: „Poate că de la epoha de când întâmplările au despărţit pe români de maica lor Roma, poate că eu sânt acel întâi român carile calc această strămoşească cale. Dar, cu bună seamă, cel întâi sânt carile întru cunoştiinţa unei datornice ammirări (simţiri de mirare) de la gura Istrului (Dunării) călătoresc la gura Tibrului spre a depune un neputinscios tribut de respect şi între ruinele (surpări) măreţe care răsuflă atâtea învăţături, doresc aduna oarecare seminţe pentru a le semăna pe câmpiile patriii mele.” (p. 27) Acest fragment reprezintă însuşi spiritul călătoriilor din secolul al XIX-lea şi dorinţa de a realiza această legătură între cele două culturi înrudite este mugurele conştiinţei de europenitate.

Tot din motive practice călătoreşte şi Ion Codru-Drăguşanu. El relatează într-o epistolă despre trecerea sa prin Napoli (p. 177), oraş semnificativ pe rutele italiene, sugerat cel mai probabil şi datorită prezenţei numărului mare de precupeţi napoletani pe teritoriul românesc. De acolo, destinaţia obişnuită pare să fie Pompei, oraş care atrage prin tragismul istoric. Al. Macedonski scrie un articol despre vizita sa la Pompei şi Sorrento, în care accentul cade asupra impresiilor puternice cauzate de vizionarea trupurilor încremenite în lavă, descoperite în urma săpăturilor arheologice. Remarcăm uşurătatea scrisului şi mai ales o expresie ce vine pe filieră poetică. Însă, cel mai diferit, ca stil, de toţi ceilalţi care au călătorit în Italia secolului al XIX-lea este I. Slavici. Scrisoarea sa poate fi pusă alături de orice studiu de antropologie modern. Debutează, în primul rând, cu remarci ce ţin de metodologia antropologiei subtilului: „La gara din Neapoli zgomotul era ameţitor. Conductori, hamali, birjari şi public, toţi ţipau. [...] Intrând în oraş, zgomotul creştea din ce în ce [...]” (p. 204) După o introducere în atmosfera oraşului, manifestată prin evidenţe sonore, autorul reuşeşte să surprindă principalele trăsături ale localnicului, reuşind să construiască o tipologie. Se foloseşte în primul rând de observaţie, analizând totul de la o distanţă potrivită, cât să nu întrerupă atmosfera locului, iar descrierea surprinde cu fiecare rând dorinţa de a înţelege: „Dar ei mă interesau, nu pentru c-ar fi semănând cu românii, nu, ferească Dumnezeu, ci pentru că sunt un neam de oameni foarte interesanţi.” (p. 205)

În aceeaşi manieră sunt cuprinse aici texte despre călătorii în Spania (Mihail Kogălniceanu), Franţa (I. Heliade Rădulescu, N. Gane), Rusia (Călugărul Chiriac), Serbia (N. Iorga), Germania (Nicolae Filimon) şi foarte multe pe teritoriul României (Timotei Cipariu, Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, George Bariţ, Cezar Bolliac, Al. Pelimon, D. Bolintineanu, D. Ralet, V. Boerescu, Al. Odobescu, Iosif Vulcan, A. P. Alexi, A. D. Xenopol, G. Manolescu, Vartan Mestugean, Al. Vlahuţă, Nicolae Pora). Sunt însă şi destinaţii exotice, asupra cărora m-aş opri doar pentru a vedea reacţia românului la întâlnirea cu locuri ce nu surprind prin măreţia arhitectonică sau a reprezentanţilor intelectualităţii, ci prin diversitatea culturală şi sentimentul de neaşteptat.

V. Alecsandri, Dimitri Ghika-Comăneşti, S. Schiffer şi ofiţerul Sever Pleniceanu călătoresc în Africa. Textul lui V. Alecsandri cuprinde, din păcate, doar călătoria sa pe mare într-acolo şi dacă din punctul de vedere al impactului exoticului nu-l putem fructifica, nu putem să nu remarcăm că acesta rămâne poet în orice împrejurare, prin capacitatea sa de a surprinde frumuseţea oricărui moment. Dimitrie Ghika-Comăneşti îşi propune încă din titlu altceva – „o espediţie”. Prin definiţie, acest tip de călătorie se anunţă una anevoioasă, îndepărtată, într-un grup organizat şi cu un scop precis, fie el ştiinţific, militar, comercial etc. Putem să deducem, nesiguri, din context, că scopul acestei expediţii este unul comercial, care este întrerupt la un moment dat de povestirea unui episod de vânătoare (probabil un protocol de primire, pentru distrarea oaspetelui şi creşterea încrederii în scopul relaţiilor comerciale). Episodul lasă gustul unui roman de aventură. Nu se poate să nu remarcăm influenţele teritoriilor vizitate şi la nivel lingvistic. În funcţie de limba vorbită în timpul călătoriilor lor, observăm în discursul autorilor diferite mutaţii asupra unor cuvinte care, la vremea aceea, ar fi putut pătrunde ca împrumuturi adaptate ulterior limbii române. De exemplu, „surfaţă” folosit de Dimitrie Ghika-Comăneşti, provenit din limba engleză – „surface”, sau „restorant”, din limba italiană. Sunt numeroase exemple aici, iar textele se pot constitui în adevărate terenuri de cercetare pentru specialiştii în lingvistică.

Spre finalul cărţii, avem surpriza de a descoperi şi singura contribuţie feminină, cea a Otiliei Cozmuţa, şi o călătorie neaşteptată în Japonia. Ca să parafrazez o expresie veche, călătorului îi şade bine nu numai cu drumul, ci şi cu scrisul. Drumul invită la reflecţie, iar impactul puternic al noului şi a sentimentului că el este cel dintâi drumeţ român, naşte în călător dorinţa de a spune mai departe.