Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

„E foarte simplă chestiunea. Eu vă ştiu numele, şi dumneavoastră mi-l ştiaţi pe-al meu – Eiji Miyake – mai demult. Exact, acel Eiji Miyake. Amândoi suntem oameni ocupaţi, doamnă Katô, aşa că n-ar fi mai bine să lăsăm flecăreala? Sunt aici, la Tokio, să-l caut pe tatăl meu. Dumneavoastră-i ştiţi numele, îi ştiţi adresa. Şi-o să faceţi bine să mi le spuneţi pe-amândouă. Acum, imediat.“ Sau ceva de genul ăsta. O galaxie de fuioare de frişcă în cana mea de cafea, şi vorbăria din fundal prinde contur din ce în ce mai bine. Prima dimineaţă la Tokio, pentru mine, şi deja sunt pe cale să mă pierd cu firea. Braseria „Jupiter“ dă pe dinafară de râsetele celor ieşiţi în pauza de masă, de planurile de vineri, de zdroncănitul cănilor. Dronii latră în telefoanele mobile. Dronele îşi piţigăiesc vocile gâjâite, ca să le sune mai feminine. Cafea, sandviciuri cu fructe de mare, detergent, abur. Am o vedere clară, de peste drum, a intrării principale de la PanOpticon. Ce mai arătare, şi zgârie-norul ăsta gotic de zirconiu! Etajele superioare i se pierd în nori. La picioarele lui, Tokio fierbe ca sub un capac etanş – 34 de grade Celsius şi 86% umiditate. Aşa, cică, un panou mare de afişaj Panasonic. Tokio poate fi atât de apropiat, că nu-l vezi întotdeauna. Distanţe nu există. Parcă toate-s deasupra capului tău – dentişti, grădiniţe, studiouri de dans. Şoselele şi-aleile – până şi ele sunt cocoţate pe catalige afumate. Veneţia, cu marea secată. Reflecţii de avioane se înalţă pe faţadele-oglinzi ale clădirilor. Kagoshima întotdeauna mi s-a părut uriaşă, dar ai putea s-o pierzi pe-o singură alee lăturalnică de-aici, din Shinjuku. Mi-aprind o ţigară – „Kool“, aceeaşi marcă aleasă de motociclistul din faţa mea, de la coadă – şi supraveghez circulaţia şi pietonii de la intersecţia dintre şoseaua Ômekaidô şi strada Kita. Droni cu costume în dungi, o coafeză cu cercel în buză, oameni beţi încă de la prânz, femei cu copii în braţe. Nici o singură fiinţă umană, care să stea pe loc. Şuvoaie, avalanşe, circulaţie, biţi, generaţii, o mie de feţe pe minut. Pe Yakushima, e o faţă la o mie de minute. Atâţia oameni, şi toţi cu albumele lor de amintiri pe care scrie: „Părinţi“. Bine făcute, prost făcute, chipuri înfricoşătoare, imagini tandre, unghiuri bizare, negative zgâriate – nu contează, cu toţii ştiu cine i-a slobozit pe lume. Akiko Katô, pe ea o aştept. Braseria „Jupiter“, asta, e cel mai apropiat local de PanOpticon. Mult mai simplu ar fi să vă opriţi aici, la un sendvici şi-o cafea. V-aş recunoaşte, m-aş prezenta şi v-aş convinge că dreptatea naturală e de partea mea. Cum se transformă visările cu ochii deschişi în realitate? Oftez. Nu foarte bine şi nu cine-ştie-ce frecvent. O să trebuiască să vă iau cu asalt fortăreaţa, ca să obţin ce vreau. Nu-i bine. O clădire atât de masivă, cum e PanOpticon, probabil că mai are şi alte ieşiri, are propriile restaurante. Probabil că sunteţi o împărăteasă, de-acum, şi aveţi multe slugi care v-aduc felurile de mâncare. Sau cine ştie dacă mâncaţi de prânz? Poate că o inimă de om, la micul-dejun, v-ajunge până seara, la cină. Îmi îngrop chiştocul de „Kool“ între rămăşiţele strămoşilor lui şi decid să-mi închei pânda – când o să termin cafeaua din faţa mea. Vin peste dumneavoastră, Akiko Katô. Trei chelneriţe lucrează la braseria „Jupiter“. Una – mai-marea – este înţepată ca o Împărăteasă-Văduvă, care şi-a otrăvit soţul cu nefericire; alta are o voce ca un răget de măgar; şi a treia stă cu spatele întors către mine, însă ceafă mai desăvârşită decât ea, n-are nimeni, cât e creaţia de mare. Împărăteasa-Văduvă îi povesteşte Măgăriţei despre ultimul mariaj eşuat al coaforului ei.

—

Îl zăresc pe tatăl meu, cum e vârât într-o furgonetă anonimă, parcată în partea opusă a terenului de baseball. Oriunde ar fi, tot l-aş recunoaşte. Dă cu pumnul în fereastra din spate, dar furgoneta e deja ieşită pe porţi şi se face nevăzută în praful şi fumul străzilor din Tokio. Sar direct călare pe stratocicleta noastră de patrulă, îmi iau şapca de baseball de pe cap şi-o depun pe consolă. Zizzi-mi trage un zâmbet mentolat şi ţâşnim în eter. Norii violet-levănţică alunecă pe lângă noi. Îmi încerc pistolul pe-un şcolar ca un ardei iute, dar, pentru o dată, lucrurile sunt chiar aşa cum par a fi. Parasolarul unui Cadillac negru-noapte se retrage, şi din el scoate capul plin de idei un mafiot idiot – bang! Idei împrăştiate peste tot. Străpung parbrizul din spate şi maşina explodează în flăcări ca o panoplie de culori. Furgoneta virează brusc pe drumul către aeroport. În pasajul subteran, o ambulanţă ne ia faţa – un paramedic sare pe capota noastră, sfâşiind aerul c-un bisturiu. Are spume de ciumă-n jurul ochilor – bang! În boaşe – bang! Vomită pe capotă – bang! Mutantul se clatină, dar nu moare, şi pace – bang! Împrăştiat pe-un panou de afişaj. Reîncarc! „Tu eşti arma mea încărcată“, îmi susură la ureche Zizzi. Ajungem la aeroport exact în momentul în care tatăl meu este băgat cu forţa într-un avion Cessna de vanilie. Nu risc să-i împuşc pe răpitori de la o asemenea distanţă, de teamă să nu ratez ţintele. O măgăoaie de bronto-copter eclipsează soarele, şi neamuri întregi de zombi coboară în corzi pe planeta Pământ. Spulber zeci dintre ei la semi-înălţime, dar această armată a morţii se revarsă prea repede, ca un terci de grâu. „Zax, iubire – murmură Zizzi –, hiper-armă la McDonald’s!“ Trag în cele două arce aurii şi confisc mitraliera cu super-viteză de tragere, de secol douăş’trei. Toarce în timp ce eu secer – nu trece mult, şi şoseaua colcăie de membre contorsionate. Împroşc bronto-copterul cu gloanţe, până-l văd capotând peste cisternele cu benzină. Explozii cu cifră octanică mare luminează omenirea în nuanţe de fucsie. „Aşa te vreau, Zax! Şi-acum, să ne ţinem după răpitorii tatălui tău, până unde-şi au laboratorul!“ Ne repezim pe urmele micuţului Cessna – îmi acţionez declanşatorul, şi sărim peste preambul. Pătrundem în lumea subterană. În canalele colectoare, e linişte. Prea multă linişte. Brusc, irumpe o giga-hidră, cu nouă capete care salivează o mâzgoşenie verzuie din nouă gâţi ca nişte lasouri. Bang! Retezată ca o varză. Reîncarc! Din ciot, însă, cresc alte două capete. „Sfârâie-le-n freză!“, strigă Zizzi, la care eu ţintesc în pieptul fiarei şi-mi activez aruncătorul de flăcări. Sssfffrrrşşş! Se mistuie, crâmpoţită-nnegrită, sub şfichiurile biciului meu de foc roş-căpşună. Rămâne o Lilită liliachie – bang! S-a dus şi-asta. Un roi de ciber-viespi – bang-bang-bang! Reîncarc! Mă doare mâna, de-mi vine să mor. Tunelul se-ngustează şi se blochează. O uşă de fier nevăzută se-ntredeschide – în prag, o siluetă de savant. „Fiule! M-ai găsit! De când mă cauţi!“ Mă calmez şi-mi flexez braţul cu pistolul. „Ai venit la momentul potrivit – îşi smulge barba falsă, şi servieta i se metamorfozează-n aruncător de grenade – ca să mori!“ Un roi de rachete inteligente sclipesc în penumbra grunjoasă, luându-şi ţinta după căldura corpului meu – bang-bang-bang! Le ratez pe cele mai multe, şi nici măcar pe impostor nu reuşesc să-l dobor. Pixeli stacojii de sângele-vieţii împroaşcă ecranul. „Zax – imploră sora mea –, să nu mă laşi aici! Mai bag-o monedă, să continui! Iubitule, nu renunţa!“

—

Îmi trag pe mine hainele slinoase şi mă reped în camera lui Daimon. Pustie. Exact la fel cu-a mea, doar că pe oglindă, mâzgălit cu ceva de consistenţa jeleului, scrie: un joc video, şi-atât. Daimon, scârbă de zile mari ce eşti. Miyake, ce idiot eşti. Îmi întorc pe dos buzunarele blugilor şi găsesc mărunţiş în valoare de 630 de yeni. Aşa ceva nu se poate-ntâmpla. Încerc să mă trezesc. Nu reuşesc. Se-ntâmplă, pe bune. 54.370 de yeni îmi lipsesc. Şi-mi trebuie un plan fantastic în următoarele nouă minute. M-aşez pe closet şi trag o căcare, ca să-mi dau seama că cum, că ce şi că când am de făcut. Unu: „Vedeţi, tipul cu care eram a promis că plăteşte el pentru tot şi toate, din contul de cheltuieli al lui tac-su“. Barosanul yakuzist îşi împreunează buricele degetelor. „Eiji Miyake, angajatul unui birou de obiecte pierdute? O slujbă care presupune credibilitate. Cât de fascinaţi ar fi angajatorii tăi, dac-ar afla cum îţi petreci sfârşiturile de săptămână. Simt că e de datoria mea civică să raportez această chestiune, afară doar de cazul în care eşti de acord să ne răsplăteşti, suportând anumite obligaţii, despre care mă simt obligat să te previn că nu toate sunt ceea ce s-ar numi plăcute.“ Doi: „Buntarô! Ajutor! Am nevoie neapărat să-mi aduci imediat cincizeş’cinci de mii de yeni la un hotel unde se plăteşte cu ora, fiindcă altfel o să trebuiască să-ţi găseşti alt chiriaş.“ Nu cred c-o să aibă mari dificultăţi în materie de opţiune. Trei: Barosanul yakuzist îşi linge lama de ras: „Aşa, deci, ăsta-i hoţul care a-ncercat să fugă din hotelul meu, fără să plătească pentru serviciile de care a beneficiat.“ Îmi înalţ capul plin de sânge şi pleoapele tumefiate. Limba-mi zace într-un bol de spumă de bărbierit.

De ce nu s-o putea s-arunci la closet şi crizele şi să tragi apa după ele?

Prin filme, oamenii fug pe acoperişuri. Încerc să deschid fereastra, dar nu e proiectată să se deschidă şi, oricum, nu sunt în stare să cobor pe laturile clădirilor. Văd oameni pe străzile pline de gunoaie şi-l invidiez pe fiecare dintre ei. Oare să provoc un incendiu? Să-nceapă să sune alarmele şi să ţâşnească apa din stropitori? Verific unde sunt alarmele de incendiu până la capătul coridorului, ca să simt că fac şi eu ceva. „În eventualitatea unui incendiu, alarmele de fum descuie automat această uşă.“ Unchiul Bitum zice că hotelurile-astea, cu plata la oră, sunt proiectate special pentru a te-mpiedica să devii fugar – ascensorul te duce-ntotdeauna fix la recepţie. Ce altceva mai fac oamenii prin filme? Şuieră printre dinţi: „Ieşi prin dos!“ Şi pe unde-i dosul ăsta? Încerc la capătul celălalt al coridorului: „Scări de urgenţă. Fără ieşire.“ Ieşitul prin dos, adică prin bucătărie. Mi-aduc vag aminte că mi-a spus Daimon – putrezi-i-ar boaşele – că există o bucătărie. Unde sunt bucătăriile hotelurilor? La subsol. Mă strecor pe uşa respectivă şi-o iau pe scări în jos. Ca prostul, arunc o privire peste balustradă. Nivelul cel mai de jos e-aşa departe, că se vede cât un timbru de mare. Calea de scăpare Aoyama. Cobor cât de repede şi de calm pot. Ce le spun, dacă mă prind c-am luat-o pe-aici? Că sufăr de claustrofobie în lifturi? Mai taci. Ajung la parter. O uşă mare de sticlă se deschide chiar în recepţie. O huidumă de bărbat recepţionist e-n picioare acolo. Un fost luptător de sumô, care m-aşteaptă pe mine. Scările mai coboară încă un etaj. Pot să cerşesc milă sau să măresc miza, luând-o mai departe pe scări în jos. Recepţionistul îşi mijeşte ochii, urmărind cu degetul intrările dintr-un registru. El şi mila nu dorm în acelaşi pat. Mă strecor pe lângă uşa de sticlă – o statuie a lui Atlas cu globul pământesc pe umeri îl împiedică să mă vadă – şi cobor mai departe, până dau de-o uşă pe care scrie: Numai pentru membrii personalului. Te rog, fă-o să fie deschisă. Nu se deschide. Mă-mping în ea. Se deschide hârşâit. Mulţumesc şi pentru atât. Dincolo de uşă, dau de un coridor îmbâcsit, cu ţevărie şi tablouri de siguranţe. La celălalt capăt, e-o altă uşă, de care stau rezemate un snop de mopuri. Răsucesc mânerul şi-mping. Nu se-ntâmplă nimic. Mă izbesc de ea din toate puterile. E clar că e-ncuiată. Şi mai rău de-atât este c-aud cum se deschide uşa de sticlă, cu un etaj mai sus, fiindcă n-am închis-o după mine pe cea cu Numai Personalul…

—

Mă recunosc învins. Picioarele mele sunt pe cale să se deşurubeze şi să-mi cadă. Am cutreierat fiecare stradă şi alee din Shibuya de cel puţin două ori, şi „Dama-de-Pică“, pur şi simplu, nu mai este. Îmi cumpăr o doză de Calpis şi un pachet de ţigări „Seven Stars“, şi m-aşez pe-o treaptă. Oare l-aş putea găsi pe Daimon, dacă m-aş întoarce la salonul de biliard? Nu. Precis c-o să evite multă vreme să mai treacă pe-acolo, ca să mă evite pe mine. Măcar dacă Miriam ar fi spus încă de azi-noapte că-l cunoaşte pe tatăl meu. De unde ştia cum mă cheamă? Ştia, pentru că Daimon mi-a spus pe nume de mai multe ori. „Miyake“, totuşi, e destul de comun, ca nume. Daimon m-a semnat în registru, şi ea, probabil, a văzut acea combinaţie curioasă de semne kanji, care formează numele „Eiji“. Probabil că şi tatăl meu a vorbit despre mine. Sorb din doza de suc şi-mi aprind o ţigară, Tatăl meu se mişcă prin asemenea cercuri din cluburile exclusiviste – aproape un singur lucru ştiu despre el, şi anume că-i bogat. Îmi închipui cum se rostogoleşte fumul prin plămânii mei – ca praful prin galeriile de mină, în care pătrunde soarele. Nu-i chiar aşa de straniu c-am dat peste Miriam la iazul Shinobazu. Hrăneşte raţe – câte locuri sunt, în Tokio, unde poţi hrăni raţele? Îmi depun ţigara-n echilibru pe doza de suc şi-ncep să dau foile cărţii de la bibliotecă, pe care a scăpat-o Miriam pe jos. Ce chestie. Să-mi dea un şut în boaşe tocmai femeia care o face pe animatoarea pentru tatăl meu. Nu. Ceva nu-i deloc în regulă. Prea sunt bizare toate aceste coincidenţe. Chiar şi aşa. Un fel de Plan D ar fi să descopăr cum se leagă ele toate şi cum se explică. Mă-ntreb dacă şi tatăl meu e-un afemeiat, cum pare să fie tatăl lui Daimon. Întotdeauna mi l-am închipuit ca fiind un soi de adulterin fidel. Şi totuşi, am venit pân-aici ca să-l găsesc, nu să-l judec. Ţigara mi se rostogoleşte jos de pe doza de suc, doză care a început, cu de la sine putere, să vibreze, să se clatine şi…

…se răstoarnă, pământul geme, ferestrele zăngăne, clădirile se zgâlţâie, căcat, şi eu mă zgâlţâi, adrenalina ţâşneşte, un milion de propoziţii amuţesc, ascensoarele se-opresc, milioane de alţi tokioţi se vâră sub mese şi se reped în cadrele uşilor. Mă ghemuiesc într-o poziţie ca un fel de minge, parcă mă şi văd rostogolindu-mă sub zidăria prăbuşită, şi-ntregul oraş, inclusiv eu, se-ntrece-n rugăciuni fierbinţi adresate oricui, ori-şi-cui ar putea fi pe recepţie – Dumnezeu, toţi zeii, forţele kami, strămoşii: opreşte asta, opreşte asta, opreşte acum asta, te rog, te rog, te rog, să nu fie ăsta cel mare, nu ăla marele de tot, nu azi, nu acum, să nu fie un alt Kobe, să nu fie un alt 1923, nu azi, nu aici. Sucul Calpis a format o deltă pe trotuarul setos. Buntarô mi-a spus că sunt cutremure cu oscilaţiile pe verticală şi cutremure cu ele pe-orizontală. Cele orizontale sunt în regulă. Cele verticale pun la pământ oraşe-ntregi. Dar cum să le deosebeşti unele de altele? Ce mai contează – opreşte-te odată!

Cutremurul se opreşte.

—

De două zile fusese dată dispărută, dar nimeni n-a avut cruzimea să-mi spună să nu renunţ la speranţă. Turiştii, ce-i drept, sunt mereu daţi dispăruţi pe Yakushima, şi adesea revin – ori sunt salvaţi – după câte o zi sau două. Dar localnicii nu sunt niciodată chiar atât de proşti, nici măcar localnicii în vârstă de unşpe ani – cu toţii ştiam că Anju se înecase. Fără luări de rămas-bun – se dusese, şi gata. Bunica mea îmbătrânise cu zece ani, până a doua zi dimineaţa, şi se uita la mine, ca şi cum n-ar fi ştiut cine eram. Nu mi-a făcut cine-ştie-ce mare scenă, în dimineaţa în care am plecat. O ţin minte, cum stătea la masa din bucătărie – mi-a spus că, dacă eu n-aş fi plecat atunci la Kagoshima, nepoata ei ar mai fi fost în viaţă. Ceea ce – m-am gândit, la vremea respectivă şi mă gândesc şi acum – era mai mult decât adevărat. Mi s-a părut insuportabil să fiu înconjurat de hainele, şi jucăriile, şi cărţile lui Anju, aşa că m-am dus pe jos până la ferma unchiului Portocală, şi mătuşa mi-a eliberat un colţ în care să dorm. Ofiţerul Kuma ne-a făcut o vizită mai pe seară, ca să-mi spună că fuseseră întrerupte căutările după trupul lui Anju. Verişoarele mele Portocală, toate mai mari decât mine, au hotărât că era cazul să mă ajute să trec mai uşor peste suferinţă – îmi spuneau întruna că era foarte bine dacă plângeam, că-nţelegeau cum trebuia să mă simt, că nu eram eu vinovat de faptul că Anju se-necase, că-i fusesem întotdeauna un frate bun. La fel de insuportabilă era şi compasiunea celorlalţi. Făcusem un schimb: sora mea contra unui gol care nu avea să se mai repete niciodată. Aşa c-am fugit. Fugitul e simplu, pe o insulă cum este Yakushima – pleci, până să se dumirească babele şi ceaţa s-o ia înapoi spre casă, adică spre mare, mergi agale pe aleile acoperite de streşini, traversezi drumul de coastă, ocoleşti câmpurile de ceai şi livezile de portocali, linişteşti un câine de la vreo fermă, care te latră, pătrunzi în pădure şi începi să urci.

După ce capul zeului tunetului a dispărut în ocean, am luat-o pe marginea falezei de deasupra casei bunicii mele. Nici o lumină aprinsă. O dimineaţă de toamnă, când nu trec niciodată mai mult de zece minute, fără să plouă. Am urcat. Nişte căderi de apă fără nume, frunze cu aspect ceruit, fructe de pădure în băltuţe de culoarea jadului. Am urcat. Crengile atârna, ferigile se desfăceau în evantai, rădăcinile-mi puneau piedică. Am urcat. Am mâncat alune de pădure şi portocale, ca să fiu sigur că puteam să mă fac nevăzut suficient de sus şi de adânc. O lipitoare pe picior, tăcerea era palpabilă, ziua se strângea într-o după-amiază cenuşie, n-aveam raţiunea timpului. Am urcat. Un cimitir de copaci, un pântec de copaci, un război de copaci. Năduşeala s-a răcit. Am urcat. Acolo, sus-sus, totul era acoperit de muşchi. Muşchi plin de viaţă ca durerea, pufos ca zăpada, păros ca picioarele de tarantulă. Dacă dormeai acolo, te acoperea şi pe tine muşchiul. Picioarele mi s-au înţepenit şi-mpleticit, aşa că m-am aşezat, şi hop şi luna pâcloasă peste mine, printr-un fel de luminator de-al pădurii. Mi-era frig, şi m-am cuibărit în pătura pe care mi-o adusesem, la adăpostul unei ruine de cedru străvechi. Nu-mi era teamă. Trebuie să-ţi atribui o valoare, ca să te temi. Şi totuşi, pentru prima oară după trei zile, vroiam ceva. Ca stăpânul pădurii să mă transforme în cedru. Cei mai bătrâni dintre insulari spun că, dacă te prinde noaptea în munţii din interior, când stăpânul pădurii îşi numără copacii, te socoteşte şi pe tine la numărătoare şi te transformă în copac. Animamele chemau, întunericul roia, frigul îmi ronţăia degetele de la picioare. Mi-o aminteam pe Anju. Cu tot frigul, am adormit. Cu toată oboseala, m-am trezit. O vulpe albă călca grijuliu pe un trunchi de copac prăbuşit. S-a oprit, şi-a întors capul şi m-a recunoscut cu nişte ochi mai mult decât umani. Ceaţa pluteştea prin spaţiile dintre crengile mele, şi păsările cuibăreau în ceea ce fusese odată urechea mea. Aş fi vrut să-i mulţumesc stăpânului pădurii, dar nu mai aveam gură, de-acum. Nu-i nimic. Nu mai conta nimic, niciodată. Când m-am trezit, înţepenit, nu copac, ci tot băiat cu mucii atârnându-i de nas, cu gâtul strâns de-o răceală, am plâns, şi-am plâns, şi-am plâns, şi-am plâns, şi-am plâns, şi-am plâns, şi-am plâns…