Poezie
de Dominique Iordache
ars poetica ta
poezia ta mă hărțuiește
îmi întinde nervii și le dă drumul la loc
cel mai tare mă deranjează
că trebuie să alerg de-a bușilea când o citesc
uneori să stau pe burtă
să ascult dement unde se ascund diamantele
mă ia în cârcă
mă urcă direct pe pereți
apoi sap în perete și mă plimb prin el
până ajung în tavan
acolo stau cu capul în jos
îmi număr pe rând intestinele
și degetele de la picioare
în timp ce mă gândesc
uite că sunt bolnavă
dacă citesc atentă
pot să deslușesc ars poetica
și îmi închipui trei zone
una de sus
în care nu intri mai deloc
îl lași pe dumnezeu să se joace cu ce vrea el
una înnebunitor de reală
în care stai la o masă
îți sumeți mânecile
și dintr-o dată întinzi o mână
a naibii de lungă
până în cer
și-i șterpelești șefului câteva obiecte
care i-au trebuit de la facerea lumii încoace
le mănânci dar ce zic le devori
pui oasele deoparte
cioburile
cotoarele de măr
visele altora farul de la tramvai
suspinele gemetele vai ce plăcut
apoi aduni într-un șervețel
bolnav de nervi resturile
firimiturile tale
și te apleci calm
sapi galerii
în care îți pui șervețelul intri și tu
acolo în cerul de jos
clocești diamante
mici și reci și nervoase
vrei să aprinzi lumina
răsucești comutatorul
și întorci cerul de jos în cerul de sus
stai la bloc (te întreb)
e
e o femeie cu un corp de pasăre
cu aripile întinse măsoară spațiul
își pregătește zborul îndelung
femeiește pe sub lume
oamenii pe care îi vede merg pe cer
și toate cuvintele lor îi cad în poală
făcând-o să zboare mai departe și mai jos
atinge din când în când pământul
cu rănile ei din care nu curge nimic
acum e un punct uneori nu
În partea
cealaltă a orașului
ninge în parc
pe bănci singurătatea își tolănește picioarele
noaptea curge prin ochii statuilor
în cimitirul ungureni
o femeie frământă colaci urcată pe-o cruce
și îi împarte liniștii
din când în când șterge sticla aburită a lunii
prin haină îmi crește iarbă
câini vagabonzi ling semafoarele
un înger dârdâind dirijează durerea
eu mă duc în partea cealaltă a orașului
mă ridicam pe
vârfuri
mă ridicam pe vârfuri
nu mă privi nu mă atinge
am muls toată înțelepciunea
țâța ei umflată mă ține departe de tine femeie
așa zicea iubitul
eu nu înțelegeam nimic râdeam prostește
esenin trăgea o dușcă de vorbe
spunându-mi persano bosforu-i departe
heeei ce muzică ce muzici îi spuneam la ureche
și alergam desculță prin urzici
un fel de
dimineață și ceață
nici somnul nu mai e dulce
pot mișca buzele cu visul
doar deschid ochii și orbesc imediat
bâjbâi și lumina curge în mine
vorbesc la megafon mă aude frigul
se dă jos din copac intră în casă se ghemuiește
lângă mine respirația nu mai știe pe unde s-o ia
mă gândesc la pielea ta caldă mă învelesc
apoi mă apuc să scot aerul din plămâni
până în visul celălalt nici zborul nu mai e așa de lin
nu mai e nimeni în aer și oricum nu se vede bine
mi-e frică întinde brațele
|
