Premiul revistei Ramuri la Festivalul Lucian Blaga - Sebeş-Alba, 2013
de Dragoş Niculescu
DISPARIŢIA
IERNII
Copiii rîd şi
parcă dănţuie,
Cu o mînă
ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o
joacă, rîzînd, - harşt -
Dintr-o dată
retează nasul părinţilor;
Plesneşte
sîngele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi
în pămînt.
De-aia se crapă
pămîntul, altfel
Şi-ar face
copiii lunecuş pe sîngele părinţilor.
Bucurîndu-se ca
de-o minune,
Cei mici
le-aşază nas nou:
Din morcovi de
hîrtie şi cîlţi,
Prins cu zgîrci,
pe sub plete.
Cei mari zac în
genunchi
Ştiu că acum vor
da să plece
Şi-apoi le vor
înfige cărbuni smoliţi
În locul
ochilor,
Înşurubîndu-le-n
găvanele calde.
Dar nici nu
apucă să ştie;
Se mai văd o
clipă-n oglindă,
De pe vîrful
secerii azvîrlită pe jos,
Pînă vederile
prind caimac de frig
Pe lumină.
Ce mai om de
zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăţi de
pămînt vor să-l facă,
Dezlegate în apă
fierbinte,
Lipite cu
bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat
basmul unei materii
Misterioase şi
albe,
Din care se
clădeau oameni frumoşi.
Şi-atunci
lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pămînt
înmuiat, peste forma
Bicisnică a
tiparului;
Ei cei
văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea
păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe
ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se
parcă nicicînd.
Ei capăt de
drum al stirpei
Copiii,
feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi
boală,
La ierni
deşertice, anunţînd foamea
Şi pîrjolul şi
jupuirea de vii;
Tot aruncă cu
bulgări pe umerii
Şi faţa şi
braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă
bătrînii,
Obligîndu-i să
se nască din nou,
Să-i renască şi
pe ei
Din burta de
leac a făgăduinţei.
De bunăvoie, Cei
mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune,
parcă ologiţi;
Corpuri pe
jumătate înţepenite
Şi descărnate;
cum se joacă şi-aleargă
Cei mici, de-ar
da din grabă peste ei,
I-ar sfărîma
negreşit,
Ca pe nişte Oameni
de zapadă, în trei:
Bulgărele mic
primul; cel de mijloc
Al doilea; iar
cel mare baza matriceală
A ruşinii,
linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu
dulceaţă ultimul,
Fiindcă nu e
legat de raţiune,
Ci de nevoie.
În fiecare
iarnă, copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei
rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucîndu-i de
dedesubt.
Anchilozaţi,
aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n
sănii de copii;
Le mai cade
mîna, mătură pămîntul,
Şi parcă un
bulgăre de apă
Se strînge,
singur, în palma lor.
SENTIMENT FINAL
Crepusculul
acesta mă prinde mut şi trist,
prin venele
durerii mai trece-un pic de miere,
am să te
reconstitui, atît cît mai exist,
din tot ce-a
fost visare, din tot ce-a fost cădere.
Ţi-am răcorit
deşertul din oaza unei vieţi,
noi împreună-n
umbră am luminat misterul,
doi vînători în
faţa, mereu, propriei săgeţi,
tot alergînd
bezmetic, tot evitîndu-şi fierul.
Vom fi de-acuma
slobozi ca doi ocnaşi de rînd,
eliberaţi pe
viaţă, în plin oraş, în zeghe,
hălăduind abulic
pe nişte străzi, visînd
pierdutele
detenţii, cu sare, rost şi veghe.
Vom fi bătrîni,
uitato, bătrîni şi exilaţi
la-celaşi ţărm
sălbatic al mării euxine,
pe care-l
populează mereu nevinovaţi
ce mor privind
cum valul sparge de mal destine.
Te-am spovedit
metodic, te-am ars cumplit pe rug,
tocmindu-mi
îngeri proaspeţi la carul suferinţei,
tăiam profund în
carne cu lame reci de plug,
să las izvor de
sînge la candela credinţei.
Tu produceai
cadavre în acest timp, steril,
gîndind la
purgatoriul unei iubiri solemne;
rămas ca sfînt
pe lume, dezamorsam trotil
în zăcămîntul
vieţii şi-al existenţei demne.
Dormeam plutind
pe ape, cu păsări mari pe noi,
chemam
vizitatorii celeşti în fapt de seară
doar amintiri
rămase ca în fîntîni noroi,
cînd trenuri
părăsite trec secetos prin gară
Predispoziţia la taină
Să mă condamn în
turnuri de moschei
la tras de limbă
clopote-ortodoxe,
în timp ce-n
gări sordide se tund chei
şi restanţieri
se-mbată trist prin boxe.
Să m-angajez la
îngeri blonzi şi bruni
pe post de
recuperator de soartă,
cînd pentru
nunţi găseşti doar popi bătrîni
şi cîinii
disperării-mi bat la poartă.
Dar vechiul gol
tot scurmă ilicit
şi-n suflet
parcă port găleţi cu smoală,
de-o viaţă tot
încerc să ies din mit,
dar anticii
regizori se răscoală.
Şi-atunci, mă
plimb escamotînd dureri,
ca un episcop
într-o ocnă rece,
purtîndu-şi
facla marii lui tăceri
prin spaţiile
pustii prin care trece.
Dar nu visez
decît un hoit suav,
tu nu-mi mai
eşti pe mintea mea stăpînă
amfibiu timp,
căzînd în scîncet grav,
ca organistul
beat ce dă din mînă.
Pe sub pămînt
boierii merg la trap
spre
sindrofii,-n conace în ruină,
dar servitori
tot intră-ntr-un dulap
şi ies în alte
timpuri, fără vină.
Mai cade din
poveste cîte-un lord,
din anotimpuri
cresc poteci de umbră,
acolo, sus, în
far, bate-al meu cord,
rămas fără de
mine-n noaptea sumbră.
Şi peste toate
umblă Dumnezeu,
papucii lui de
pînză urlă-n stele,
doar, singuri,
ei, arhanghelii de seu,
mai fumegă la
gîndul tainei mele.
|