Vitalitatea poeziei manieriste

Un volum de poezie de format mic, dar elegant, intitulat Buchetul de platină, publică Viorel Mureşan la editura Eikon, reconfirmînd un poet manierist de cea mai bună tradiţie echinoxistă. Trăind izolat de lumea literară într-un sat din nordul Ardealului, unde face de peste 30 de ani apostolat, poetul îşi cultivă formula care l-a consacrat cu discreţia şi migala unui grădinar. El este unul dintre cei mai egali cu sine poeţi optzecişti, încadrat printre ei doar în măsura în care este un reprezentant netipic, practicînd o formulă poetică pe cît de inactuală, tot pe atît de proaspătă şi surprinzătoare în fiecare nou volum. Talent înnăscut, dar şi cultivat, pînă la impresia de livresc, la şcoala marii poezii din toate timpurile, Viorel Mureşan este azi, la al şaptelea volum – menţionez, în trecere, pentru reîmprospătarea memoriei, şi volumele anterioare: Scrisori din muzeul pendulelor (1982), Biblioteca de os (1991), Pietrele nimicului (1995), Ramele nordului (1998), Lumina absentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003), plus antologia de autor Sîmbăta lucrurilor (2006) –, un maestru al poeziei care se înfăţişează încă, în ciuda modei vulgarizatoare, în hainele ei de duminică.
Volumul Buchetul de platină este structurat în trei secţiuni: Numeşte muzica ochilor, Cartea arsă şi 33 de armonii mici, prima dintre ele indicînd chiar prin denumire o mutaţie de accent de pe principiul horaţian ut pictura poesis pe mallarméan-ul ut musica poesis, mai adecvat manierismului modern, dar şi noii etape de creaţie prin care trece Viorel Mureşan. El ştie că poezia se naşte, ca şi tragedia greacă pentru Nietzsche, din spiritul muzicii, dînd cuvîntului în calitate de semnificant un sens insolit prin unirea intuiţiei dionisiace cu fantezia apolinică, spre configurarea unei noi viziuni a lumii. Efectul nu este o muzicalizare a discursului, ci o abstractizare a viziunii ca ritualizare magică a unei dispoziţii sufleteşti spre confesiune. În acest fel, starea lirică originară se deghizează în joc sub diferite măşti. Poemul nu mai este doar rama unui tablou descriind prezenţa convenţională sau metamorfoza onirică a lucrurilor, ci şi partitura ale cărei portative sunt reprezentate de versurile compuse din cuvinte ritmîndu-se simultan, ca sunet corespunzător unei note muzicale şi ca melodie, cum se întîmplă în Locul unde se arde gunoiul: „locul/ unde ard gunoaiele/ pe când ziua e pe sfârşite// în faţă pe o pânză/ cineva a pus soarele/ mai încolo era luna umplută/ cu păsări moarte şi zdrenţe// din lună ieşea coada unei pisici// o/ cântecul meu singur/ pe drumul spre casă”.
Un poem este intitulat chiar Manierism: „dinspre epavă o să ne vină un/ convoi de glasuri de la acei/ care au ars într-un mare incendiu  pe  apă//  apoi/  căderea unei foi dintr-o carte/ prin aerul cârpit cu fire roşii/ al casei// un leu aflat sub ocean/ calcă/ pe soare/ ca pe un pergament”, unde principiului muzical, marcat de vocile ce supravieţuiesc fiinţelor dispărute, i se asociază cel pictural, reprezentat de leu ca simbol figurativ al puterii creatoare, mediat în diafragma textului de „căderea unei foi dintr-o carte”, imagine a căderii în timp, a trecerii din virtual în act, într-un întreg care se dezvăluie ca artă poetică a lui Viorel Mureşan.
Deşi are la origine uimirea în faţa unei stări miraculoase de lucruri, poemele  miniaturale ale lui Viorel Mureşan caută să o surprindă în imagini lucrate cu migală de bijutier ca nişte flori de platină din acelaşi buchet, încît cizelarea şi rafinamentul stilistic excesiv devin uneori calofilie, denaturînd emoţia lirică originară. Alături de aceste miniaturi lirice se găsesc poemele lungi din a doua parte, segmentate la rîndul lor în mai multe micropoeme, ca nişte secvenţe rezultate din descompunerea întregului în detalii,  expuse în acelaşi tablou pentru a arăta o anumită unitate epică în desfăşurare. În acelaşi timp, aceste ample viziuni onirice de factură suprarealistă simultaneizează imagini disparate, coerente însă prin raportare la întreg, în baza tehnicii contrapunctului muzical, precum în această secvenţă din poemul intitulat chiar Cartea arsă: „anul de-atunci va muri şi el ca o rană/ care se vindecă lent// pod de-argint/ pe sub pământ/ pod de-aramă/ peste vamă// acest glas a cerut adăpost/ într-o crăpătură la noi în perete/ şi ca un lămpaş în noapte o femeie/ ţine în braţe întunericul// o jerbă plesni un trunchi şi se caţără/ pe el ca o veveriţă colorată// dintr-o dată/ cu paşi de dans/ stârvul din cer se aşeză/ lângă mine pe bancă// lumina cu miros intens de moarte ne vine/ de la un cvartet de coarde”, în care ultimele două versuri, memorabile, sugerează ideea că planul metafizic al existenţei poate fi perceput mai întîi tot muzical.
Îl prefer însă pe poetul Viorel Mureşan din poemele mai puţin elaborate, cum este, de pildă, Cenuşă în Paradis: „aşa vor spune/ îl atrăgeau cârciumile/ şi cimitirele/ şi nu scria mai mult de două versuri/ pe an// i-au plăcut noaptea/ şi străzi lăturalnice acoperite cu iarbă/ şi de nicăieri nu s-a întors/ fără umbra femeii/ care împleteşte un anotimp de dantelă/ deasupra unei prăpăstii// a ţinut o morişcă în calea vântului/ când n-a mai fost vânt/ a lăsat urme/ pe zăpada albă/ până când zăpada albă s-a subţiat// urmele lui s-au făcut iarbă”, avînd o rostire mai firească decît cea afectată din poemele manieriste, pigmentată de umorul care conservă spontaneitatea emoţiei, proprie poeziei genuine întîlnite, de asemenea, în unele haiku-uri din a treia secţiune, dintre care următoarele două: „printre rufele/ întinse la uscat azi/ un fluture mort” şi „vrabia umple/ cerul cu sânge zburând/ prin măceşul copt”, pot fi date ca exemple de reuşită în spiritul formei poetice japoneze, atît de mult frecventată în ultima vreme la noi dintr-un mimetism foarte productiv, dar fără rezultate remarcabile ca acestea.
Manierismul personal, dar consecvent, al lui Viorel Mureşan nu respinge postmodernismul dominant din poezia optzecistă, ci îl confirmă înscriindu-se în el ca alternativă viabilă la criza de creaţie cu care acest curent literar, de altfel, epuizat la noi în sensul său strict, se confruntă permanent şi chiar se identifică. El continuă să creadă că poezia nu înseamnă doar un joc inteligent cu limbajul/ textul, ci o putere bazată pe intuiţie şi fantezie de-a (re)crea şi de a salva lumea prin cuvîntul cu valoare de Verb.