Floarea Ţuţuianu a publicat ultimul ei volum original de versuri, Leul Marcu, în anul 2000, marcînd o schimbare în evoluţia poeziei sale de la erotismul de substanţă feministă al volumelor Femeia peşte (1996, debut) şi Libresse oblige (1997) spre mistica religioasă. În portretul critic pe care-l scriam în 2006 pe marginea antologiei Arta seducţiei, constatam că „volumul Leul Marcu încearcă să depăşească conştiinţa păcatului printr-o experienţă religioasă, văzută ca sublimare a erotismului. Poeta nu neagă nici trupul, nici sufletul, ci afirmă unitatea lor într-o viziune în care vitalitatea sexuală produce un transfer în puterea de creaţie a cuvîntului: «Nu trupul, nu sufletul, ci sexul din inima cuvântului/ este punctul meu forte (Câinele meu sufletul) », aşa cum în titlul volumului numele evanghelistului biblic se uneşte cu simbolul puterii pămîntene”. Mai recentul volum Mărinimia Ta (Ed. Brumar, 2010) continuă evoluţia poeziei Floarei Ţuţuianu în acestă direcţie, temperînd însă fervoarea religioasă de altădată prin smerenia credinţei impregnate de o ironie amară.

Poemul care deschide volumul, intitulat chiar Mărinimia Ta: „Unde erai Tu când/ Aş fi putut să fiu. Dar n-am. Aş fi putut să am/ Şi nu sunt// Piatra din capul unghiului. Piatra de mare preţ/ Cel ce se va bizui pe ea. Şi nu// Ochiul ce-şi caută orbirea privit de/ Goliciunea Ta// Privirea care-şi pierde ochiul orbit de/ Strălucirea Ta// Domnul meu şi Dumnezeul meu, Tu ştii că Te iubesc”, este structurat din enunţuri/ propoziţii, mai bine zis, incomplet exprimate şi lăsate în suspensie, sugerînd astfel tensiunea iubirii mistice care, după repetate eşecuri, ajunge să fie împărtăşită. Acest gen de scriitură eliptică este întîlnit şi în alte texte care alcătuiesc o poezie surprinsă, parcă, în momentul generării ei verbale, întocmai cum mistica tinde mai degrabă spre tăcere decît rostirea cuvîntului. O poezie care nu este, de fapt, religioasă – deşi prefaţa poematică semnată de Horia-Roman Patapievici propune să fie citită într-o asemenea cheie – ci confesivă, ca o meditaţie gravă şi ironică, totodată, asupra vieţii, iubirii, morţii şi, nu în ultimul rînd, asupra poeziei însăşi.

Ca orice mistică, această poezie oscilează între frica şi extazul depăşirii limitelor. Într-un poem fără titlu, starea de spirit a celui care scrie este dominată de frică, într-o „lungă şi grea aşteptare” a harului din partea divinităţiii, prin care moartea poate fi învinsă şi viaţa regăsită în fiinţa de hîrtie a textului: „Dumnezeu ştie bine ce are de făcut/ Şi va face totul cu o infinită blândeţe/ ce va să fie, De săvârşit. Cum să fie. Desăvârşit// Căci din cuvinte eşti şi hârtie te vei preface”. Alt poem este intitulat tocmai Frica, denumind reacţia femeii faţă de propria senzualitate/ sexualitate, în încercarea de a se elibera de fiinţa de carne destinată păcatului şi morţii, damnată să-l repete: „Iată îţi vine în casă un bărbat/ pe care l-ai aşteptat într-o altă viaţă/ Iar tu nu ştii ce să faci/ (mâinile îţi transpiră una într-una)/ Îi sorbi aerul din jur apoi te dezbraci până la piele/ ba chiar şi de piele/ pe care o laşi pe clanţa uşii şi/ Dispari// Mergi apoi pe străzi lăturalnice/ tot mai lăturalnice şi întunecoase/ până când te agăţi de primul străin şi îl rogi/ să-ţi astâmpere. Frica”.

Dar unirea mistică cu Fiinţa este permanent subminată de teama nefiinţei, a morţii. Deşi poeta afirmă că „moartea mă trezeşte la viaţă” (Luminând ca şi cum), moartea devine obsesia ei, gustată ca o împărtăşanie cotidiană: „Puţină apă şi o linguriţă de moarte zilnică” (Când voi fi ca nefiind). Poeta invocă în confesiunile ei simboluri din recuzita religioasă tradiţională, creştină, în special îngerul păzitor, fără ca acestea să primească conotaţii personale, dar conturînd situaţii de o profundă emoţie poetică: „Timpul lăsat pe gânduri cât/ poate el să ducă/ Picioarele sunt în lumea lui este iar mâinile/ locuiesc în absenţă// Moartea îl urmează la distanţă de-o palmă/ Încetul cu-ncetul el se desface şi-o binevoieşte// Îngerul îmi ia mâna mea de pe el: stai blândă/ va fi cum vrei tu: te îngrop în cuvinte” (Aripi cu solzi). Dar această spaimă atavică este îmblînzită de amintirea morţii celor mai apropiate fiinţe, părinţii evocaţi în poeme cu numele lor de rezonanţă în istoria creştinismului, Constantin ( „În prima sa moarte de mort/ Tatăl mi-a trimis un înger să nu-mi fie urât/ dar până dimineaţa îngerul/ m-a albit”) şi Elena, poemul despre mamă fiind cu adevărat antologic: „ Mama toată viaţa şi-a trăit moartea/ voia să o întâmpine râzând// Ultimele ei cuvinte au fost:/ «Nu ştii cît de greu iese sufletul din corp» / Şi de noaptea până dimineaţa şi-a tras sufletul/ Trei Marii se rugau pentru ea// Eu am adormit// Duhul în adevăr este plin de râvnă dar carnea fără putere// Dimineaţa am răsuflat uşurată// Am spălat-o am îmbrăcat-o şi am întins-o pe masă/ Era rece şi uscată. Era tristă// Atunci am luat pudra şi rujul. Atunci am colorat-o/ Acoperită toată de flori parcă sta să râdă”.

Poezia Floarei Ţuţuianu a pierdut din forţa ei expresivă, incisivă şi seducătoare în primele ei volume, dar expresia simplă, aproape nudă, cultivată în actualul volum este încă percutantă. Discursul erotizant a devenit ontologizant, renunţînd la imaginea şocantă prin senzualitate pentru una mai spiritualizată şi năzuind la realizarea dezideratului lui Mallarmé, conform căruia „totul există pentru a se desăvîrşi într-o carte”, exprimat şi de poetă în acest distih memorabil: „Eu de jur-împrejurul meu din cap până-n picioare/ Toată un singur vers”, cu o orgolioasă conştiinţă de sine.