Au trecut mai mult de două decenii de la miraculoasa apariţie a unui disc de referinţă în spaţiul muzicii blues-rock româneşti: PLUM BRANDY BLUES bottled by the NIGHTLOSERS GROOVE DISTILLERY (1997). Titulatura induce un parfum accentuat de alcool, produs şi ambalat în Cluj, judeţul şi oraşul în egală măsură, marfă de rupt nasul şi strâmbat gura după prima degustare, cum se spune în lumea consumatorilor de substanţe euforice cât se poate de legale (cele interzise fiind, nu-i aşa, interzise!). Nu ştiu cine a avut ideea coagulării grupului multietnic de muzicieni supertalentaţi. Circulă zvonul că Hanno Hopfen Konig Hofer, chitarist, vocalist, muzicuţist, frecător de washboard, ar fi făptaşul; dar poţi pune bază pe ştirile scornite la cârciumă? Oricum, fără aportul suculent venit din creierul şi mâna lui Jimi El Lako, chitarist, violonist, aranjor afurisit, palinca... pardon! proiectul nu prindea aromă şi consistenţă de peste 50
0, fără gheaţă. Şi nici fără căuzaşii, enumeraţi în ordinea descâlcirii (cu lupa şi pipeta a) scrisului de pe eticheta interioară, excesiv de tulburată la fundal: Octav Barila Andreescu, bas; Geza Grunzo, claviaturi; Sorin Gaga Cîmpean, tobe. E cvintetul de temelie, pe care l-am ascultat într-o de neuitat noapte, prin aprilie 1998, la clubul Big Mamou, deschis pe-atunci non-stop în clădirea unei foste săli de biliard, pe bulevardul Ferdinand din Bucureşti, transformată conform necesităţilor specifice (azi, acolo funcţionează un magazin multinaţional). Ca să răsune cât mai bogat şi divers, ansamblul era completat la înregistrări şi în unele concerte de legendarii: Nucu Pandrea, frunză; Aladar Pustai, ţambal; Liviu Todea, clarinet. Şi cum muzica fără femei are gustul berii expirate, s-au găsit două mândre clujevite care au subţiat cuvintele morocănoase din engleză: surorile Sanda şi Tanţa Lăcătuş. A şasea piesă de pe disc, Little City Woman, beneficiază de susţinerea lui Kati Panek în limba maghiară;Kati foloseşte un registru senzual, irezistibil, că te-ntrebi dacă nu cumva Big Bill Broonzy, autorul bluesului, s-o fi inspirat dintr-un cântec unguresc auzit cine ştie unde, în peregrinările lui pe două continente...
Aici se cuvine să facem un popas şi, turnând altă porţie de palincă în pahar, să precizăm că 13 piese din 14 sunt compoziţii recunoscute (şi, unele, celebre) din repertoriul blues-rock american. Jimmy Reed, Willie Dixon, Otis Rush, T-Bone Walker, Bo Diddley, Ledbetter sau Carl Perkins figurează între compozitorii acestor cântece devenite clasice şi pretabile cum bine se aude la aranjamente dintre cele mai năstruşnice. Să cânte la frunză Mystery Train, săltăreţul blues de vagabondat pe câmpiile Americii, numai unor muzicieni destupaţi la minte li se putea năzări! Dar ce poate fi mai potrivit pentru peregrinarea cu turmele de oi decât sunetul acestui instrument pe cât de simplu, pe atât de potrivit în exprimarea unor sentimente bogate, complexe, sfâşietoare? Americanii cultivaţi, care i-au invitat pe clujeni la Institutul Smithsonian, au înţeles clar ce ascultă. A mixa blues-rockul tradiţional din Statele Unite cu învârtitele, ceardaşurile, horele, bătutele şi băutele locuitorilor din pipărata noastră ţară, întinsă pe munţi şi pe văi iată o idee ce putea să aducă mult folos asociaţiei băştinaşe de antren şi veselie, numită formaţie de rock sau de blues. Însă, în buna tradiţie locală, s-au cam ales praful şi cioburile din boroghina risipită şi recipientele sparte pe la jumătatea petrecerii. Linguşiţi de profitorii culturali neaoşi, Nightlosers au dat-o pe alte activităţi, după cum le-au venit inspiraţia şi banii. Bateristul a plecat în Canada, basistul a trecut într-o lume mai bună, vocalistul s-a apucat de regizat filme, toată lumea şi-a găsit preocupări de subzistenţă. Show-bâţul din România nu acoperă necesităţile, cât ar fi de minime, ale celor devotaţi unei cariere artistice oneste.
Doar managerul din acei ani al trupei se hazardează mai departe într-o activitate care-i aduce nenumărate bătăi de cap. N-ar trebui să mire pe nimeni că el este un italian îndrăgostit de România, pe nume Roberto Bianchi, zis Mr. Scarecrow. Câte trupe a pus pe roate şi pe scene? Cred că nu le mai ţine socoteala. N-am habar dacă o fi având rădăcini pe plaiurile noastre, ca mulţi latini descălecaţi în Dacia, dar sigur e bolnav de blues, şi nu-i trece, oricâtă pălincă ar folosi la frecţii externe şi interne. (Şi nici nu ştiu dacă bea alcool!)
I-am ascultat cu plăcere pe Nightlosers în pomenita noapte, ba chiar am oferit fiecăruia câte un exemplar din cărţile mele, atunci apărute: Prunele electrice şi 10 legende ale bluesului. N-aş fi refuzat gestul reciproc, un CD sau o casetă cu autograf de la toţi cinci, dar nu pentru recenzie în revista muzicală la care scriam săptămânal: cronică făcusem deja, cumpărasem discul. Pesemne că nu le-am dat şi-o revistă (tirajul se epuizase!), au uitat la uşă promisiunea de la tejghea...